Înainte de sărbători, altfel. Mai bine.

Mai e puţin până vin sărbătorile, iar eu, una, devin mai sensibilă. Ar trebui să fiu tot anul, dar nu-mi pot pune masca de ipocrită şi să spun că în restul anului m-am gândit, necontenit, la copiii abandonaţi de părinţi ori la alte suflete amărâte. Nu, m-am gândit în principal la cei apropiaţi mie şi la mine. Cât despre orfani, statul îi creşte, zic unii, dar nu e acelaşi lucru ca familia, adaugă toată lumea. De sărbători, fiindcă acum ni s-au deschis şi porţile caselor de copii, pentru a vedea ce minunăţii făuresc ei în această perioadă - felicitări, oameni de zăpadă, Moşi Crăciuni - mi-au dat lacrimile citind, cu emoţie, rândurile înşirate de colega care i-a vitzitat. Ce copii buni, ce copii... ca toţi ceilalţi, care visează la cadouri, care vor familie. M-am emoţionat şi când am aflat că poţi face astfel de suflete fericite, chiar şi cu "porţia": îi poţi lua acasă, periodic. Şi chiar sunt oameni care fac acest lucru, cu discreţie. Bravo lor! Am fost ignorantă şi nu am avut habar de astfel de lucruri, preocupată să arunc înapoi cu pietre către cei care au dat cu pietre. Nu ştiu cât durează "pasa" asta sentimentală, care ne cuprinde pe toţi la un moment dat din an, dar e bine că nu dispare. Îmi doresc ca în fiecare an, măcar o dată în acel an, dacă nu se poate mai mult, să fiu aşa, să mă pot gândi şi la alţii, străini, dacă nu pot, din mândrie sau orgoliu, să îi iert pe cei care au dat cu piatra. Măcar trec peste. Aşa ar trebui să fie toată lumea, măcar acum.

Alexandra ANTON