O lume plină de prieteni

Puterea ia minţile oamenilor. O funcţie face ca oameni pe care odinioară îi ştiai normali, obişnuiţi, gata să te salute, să te întrebe ce mai faci, cum o mai duci, să te caute sau să te întrebe de sănătate doar când au nevoie de ceva. Atunci când vor să le faci un serviciu. Evident, nu vor spune că le faci un serviciu, ci vor încerca să te manipuleze fără să-ţi explice că de fapt ăi ajuţi. Cu zâmbetul pe buze, cu amuzament, am constatat de dată recentă crisparea cuiva atunci când am dat ochi în ochi. De ce? Simplu. A uitat să zică bună ziua de mult, dar între timp a conştientizat că ar avea ceva spus. Şi-atunci, cum să fie introducerea, re-băgarea în seamă - dacă se poate spune aşa - decât prin momente de stânjeneală?! Nu e nevoie însă de stânjeneală, cred, sper, că am rămas la fel; nu sunt politician şi nici nu candidez. În plus, n-am decât un vot, şi acela valabil, la locale, pe raza municipiului în care locuiesc, nu în alt oraş sau comună. În plus, mama mi-e prietenă, soţul, în rest, îi număr pe degete pe cei care ar sări cu un pahar de apă în mod total dezinteresat. E o chestie pe care ar trebui să o conştientizeze şi alţii: nu-mi spune prieten decât dacă îţi sunt ori mimează cât de cât constant că ne leagă ceva, altminteri nu se ştie când se întoarce roata şi te poţi simţi ciudat, pur şi simplu fără să ai de ce. Nu e neapărat o chestie personală, e ceva general, e ca în discuţiile pe care le mai auzi câteodată între colegi, pe stradă, chiar acasă: "şi credeam că mi-e prieten, şi uite...". Şi uite că nimic. Până la urmă, din ce am constatat, orice sfat nu e crezut până nu există şi demonstraţia, eventual cu repetiţie. Naivitatea noastră încă există, oricât am nega-o şi am spune că "sunt trecut prin viaţă".

Alexandra ANTON