A ajuns să trăiască pe stradă, cu un picior amputat: „Sunt o haimana…”

Poveste impresionantă printre blocurile constănțene unde își făcea veacul într-o zi de marți Ramazan Daniș, un bărbat de 52 de ani, cu riduri adânci și barbă sură. Stătea sub pătură și citea „Scrisori de pe front”, carte scrisă de Dan Claudiu Tănăsescu. Îi plac aventurile, iar toată viața lui poate fi numită o aventură. Are un picior amputat, locuiește pe stradă și îi place să își spună că e o haimana. Dar e optimist,vesel și cu speranță.

Soarta nu a fost în favoarea unui bărbat din Constanța, care la vârsta de 52 de ani și jumătate stă zgribulit la final de lună octombrie sub pături și înconjurat de câteva bunuri lângă o centrală termină din zona Capitol. Noaptea temperaturile se apropie lejer de pragul înghețului, iar deplasarea este cu atât mai grea cum bărbatul nu mai are un picior. Mâinile nu îi tremură de la frig, dar îmi spune că are emoție de fiecare dată când vorbește cu cineva nou.

Pe 17 iunie a fost externat din spitalul din Agigea, unde a fost operat. De atunci, a stat pe unde a apucat, iar iarna urma să îl prindă în gerul de afară, pe străzi. Totuși, a reușit să găsească bunăvoința unei rude, iar cineva de la Muftiatul Cultului Musulman îl va ajuta cu transportul bunurilor, oferindu-i o dubiță. Nu are cine știe ce, dar le îngrijește. Îi place să citească mai ales romane de aventură, polițiste. Spune că îi place foarte mult și Sandra Brown.

Rezolvă integrame, puzzle-uri, ascultă radio și citește ziarul. Îi place să fie informat și să învețe lucruri noi. Are un limbaj peste medie și discută deschis, chiar dacă amintirile îl fac să râdă. „Mă mut în camera de la Energia. O să vină cei de Muftiat, Demirel cu duba, și o să car lucrurile la văr-miu. Apoi... am acte, tot, și o să rezolv cu pensionarea pe gradul II”, spune cu zâmbetul pe buze Ramazan Daniș.

Are o viață de „haimana” și îi este rușine

„Sunt o haimana...”, a spus bărbatul. „De ce?” Zâmbește și punctează sincer că așa se vede și că acesta este unul din apelativele cu care cei ca el se identifică. „Eu am tot locuit prin case, na... părăsite. Dar nu furam caloriferul, nu distrugeam. Lăsam intact acolo. Alte haimanale făceau ce făceau. Și aici mai vin copii pe la ghena de gunoi și scormonesc. Le zic o dată cu frumosul, de două ori... dar până nu te iei de ei...”, a adăugat bărbatul. În decembrie 2016 a ajuns la spitalul din Agigea, la secția de ortopedie după ce s-a accidentat cu o bucată de fier dintr-un balcon. Accidentul și temperaturile scăzute de afară l-au băgat în spital, mai ales că tratamentul nu funcționa.

„Vreau să le mulțumesc doctorilor Gheorghe, Sandu, Ochișor și asistentei Luminița Sărăcuță. Au făcut tot ce au putut... dar mi-au salvat viața când mi-au amputat piciorul. Am stat în spital până în vară. Pe 17 iunie m-au externat și m-am întors pe stradă”, a povestit Ramazan. Are cârje, cadru și scaun cu rotile. Noaptea, când nu îl vede nimeni, se mai plimbă cu scaunul. Îi este rușine să nu îl vadă cineva. La fel de rușine îi este și când cineva îi oferă bani.

Nu acceptă. Mâncare îi mai aduc prietenii. Prieteni sunt mulți oameni cu bărbatul, pe unde a mai lucrat, a mai montat o mobilă, a mai fost ospătar. Trecutul lui este încărcat: a lucrat ca barman, ospătar, în construcții, atât în țară, cât și în afară. „În anii ‘90 eram în Iugoslavia... și am prins războiul. Eu stăteam prin Budva, acolo era mai liniște. Ehee... din cauza asta am și pierdut casa. Stăteam pe Ferdinand, la bloc A2. Am fost plecat mai întâi două luni în Iugoslavia și m-am întors. Am plecat cu niște prieteni. Pe atunci aveam bani.

Aveam casa luată de la stat și dacă stăteam plecat mai mult de 6 luni mi se rezilia contractul. A doua oară am plecat 1 an și 8 luni și când m-am întors, contractul era reziliat. Greșeala mea a fost că am predat contractul. Acum, acolo stă o familie de surdo-muți, parcă. Nu regret, dar na... am greșit și eu. Apoi am stat în concubinaj cu o femeie, care avea și un copil. Stătea pe Călărași. Atunci lucram la Restaurant București”, își amintește bărbatul.

Nu a fugit de muncă, dar nu a avut nici norocul scris în frunte

A văzut lumea! A lucrat tot ce s-a putut prin afară. În Germania a lucrat prima oară în construcție, iar acolo a avut parte de alte aventuri. „În Germania lucram în construcții. Habar n-aveam ce fac. Îmi amintesc că o dată am greșit compoziția la ceva cu niște băieți. Trebuia să facem betoniere și am uitat să punem un sac de nisip la o bucată.

Am dus-o așa, dar nu s-a prins nimeni”, povestește cu zâmbetul până la urechi. Mai trage din țigară și parcă îl apasă iar ceva. Îl salută un vecin și îl felicită că în sfârșit stă de vorbă cu o fată. Telefonul lui e la încărcat la o altă firmă din zona pe unde a lucrat. Vecinul îl ia la rost că o să cheme pe cineva să îl ia de acolo să nu înghețe de frig. El a spus că i-a promis cineva că vine să îl ia și să îl ducă la văr. Aceștia se salută bărbătește și vecinul își vede de drum. Începe să îmi povestească de pasiunea sa pentru citit. I-a plăcut școala.

A terminat liceul economic din oraș. Asta explică și multele cărți pe care le are legate de economie. „Vreau să scriu o carte”, zice brusc bărbatul. Vrea să fie o autobiografie. Să vorbească sincer despre viața pe care a dus-o. „Eu nu am furat... poate, na, o sticlă de whiskey din bar când lucram, dar nu am pus mâna pe bunurile altora și nu am făcut prostii să mă leg”, a adăugat bărbatul. Vrea să fie sincer în carte, să spună verde în față ce înseamnă viața sa de „haimana”. Vrea să fie un exemplu pentru cei din jur și că viața nu este așa de ușoară precum o văd alții.

Claudia CORBU