A trăit ororile celui De-al Doilea Război Mondial. Veteranul Ioan Bucur, la 90 de ani: "Dumnezeu m-a iubit"

Un constănţean de toată isprava

Printre clădirile futuriste, străzile burduşite de maşini şi haosul cotidianului, Constanţa ascunde adevărate poveşti de viaţă, ascunde oameni demni de tot respectul, adevăraţi eroi naţionali, pe care, însă, în alergătura după senzaţional, actele lor măreţe au fost uitate, vârâte într-un ungher ascuns şi prăfuit. Chiar dacă mulţi dintre noi nu ne putem imagina lucrurile decât ca desprinse dintr-un film, din păcate, pelicula de faţă reliefează fapte adevărate, derulate în viaţa unui om real, făcut din carne şi oase, care trăieşte printre noi. Poate că de multe ori am trecut pe stradă, pe lângă el, nebăgându-l în seamă, neştiind că acel om şi-a riscat viaţa pentru ţară, pentru noi, şi, culmea, nu ne cere promovare, recompense băneşti pentru a participa în emisiuni televizate, şi câte şi mai câte din cele ce se practică acum în lumea mondenă. Pe o străduţă din Constanţa, în curtea unei case îngrijite, îl găsim stând la umbra viţei de vie pe Ion Bucur - împlineşte 90 de ani în septembrie, fost luptător pe front, în cel de-al Doilea Război Mondial. Cu bastonul într-o mână, eroul nostru priveşte în zare, cu faţa scăldată de razele soarelui, strecurate printre frunze, derulându-şi în gând evenimentele şi punându-le cap la cap.

Anii şi suferinţele au săpat adânc pe chipul veteranului de război, doar ochii calzi şi albaştri îi strălucesc atunci când zâmbeşte. Cu o lacrimă licărind în lumină, Ion Bucur ne povesteşte cum timp de 9 luni de zile a luptat pe front, a trăit clipe de groază, singura speranţă fiind aceea de a rămâne în viaţă, de a-şi mai vedea măcar o singură dată casa părintească. Septembrie 1944 este data la care un tânăr, cu aceeaşi ochi calzi, a plecat pe front pentru a-şi apăra ţara, caporal în regimentul 36 infanterie. Din acel moment, viaţa avea să i se schimbe, lunile care au urmat fiind desprinse din infern. Chiar şi aşa, vârstnicul îşi face puterea de a schiţa un zâmbet şi de a ne mărturisi că Dumnezeu l-a iubit. "Dumnezeu m-a iubit. Am fost la puşcaşi, după care m-au trimis la o şcoală antitanc. Şi aşa am scăpat cu viaţă. Dacă rămâneam la puşcaşi, vai de mama mea. La Oarba de Mureş au fost 8.500 de morţi şi răniţi. Am scăpat ca prin urechile acului, cum s-ar spune", ne precizează veteranul de război. Trecând peste partea introductivă, amintirile încep să prindă contur, sprâncenele să se arcuiască în jos, la gândul a ceea ce a fost. "Nemţii stăteau sus pe cotă şi băteau jos, pe pământ. Românii noştri, puşcaşii, ieşeau la atac de 5 - 6 ori pe zi şi neamţul stătea sus şi trăgea cu mitraliera. Nu aveau ce face, românii se duceau cu arma în mână după ei. Vă daţi seama ce era. Care scăpa, scăpa, care nu, nu", ne spune fostul luptător pe front. Dacă zilele erau un real pericol de a-şi pierde viaţa în orice clipă, nopţile erau şi mai crunte, întrucât întunericul poate fi inamicul cel mai aprig, mai ales în condiţiile date. Cu o singură pătură, timp de nouă luni de zile, veteranul nostru a fost nevoit să se descurce, indiferent de vremea de afară. "Dormeam în groapă, sub căruţă, pe câmp, pe frunze de brad, fiecare cum putea. Aveam pătura cu mine şi foaia de cort şi când ploua se făceau harcea parcea. Dacă găseai altele, bine, dacă nu, nu", îşi aminteşte vârstnicul. Cu răni de pe urma celui de-al Doilea Război Mondial, acesta îşi aminteşte cum şuierau gloanţele pe la urechile sale, cum se strecura prin ploaia de proiectile, dar şi cum a fost la un pas de moarte. "A căzut un proiectil şi eu am fugit pentru că mi-era teamă să nu cadă în căruţa cu muniţie. Chiar atunci a şi căzut proiectilul, eu am pus mâinile în cap şi a venit schija aia şi m-a lovit de m-a dat peste cap. De atunci nu mai ştiu nimic. Nu ştiu cine m-a luat de acolo pentru că eram singur. M-am trezit la spital în Cehoslovacia. Am stat o lună şi m-am întors pe front. Asta se întâmpla în martie 1945. Înainte, la data de 1 octombrie 1944, a trebuit să atacăm nemţii, dar podul era rupt. Am primit ordin să trecem prin apă. Când am băgat caii în apă, unul s-a agăţat de lemnele de acolo şi nu a putut să treacă. Apoi, pe la 2 noaptea am intrat şi noi, şi am trecut cu nişte beţe dincolo. Era octombrie, era frig, era crunt", relatează Ion Bucur. Imaginile care alcătuiau peisajele din jur erau sinistre, macabre, de ordinul fantasticului. Oameni răniţi, urlând de durere, cu coloana frântă, se stingeau pe câmpul de bătălie. Alţii erau omorâţi pe loc, spre groaza camarazilor de arme, care, însă, nu aveau timp de panică, fiecare minut însemnând viaţă.

"O schijă i-a intrat drept în inimă şi i-a scos-o afară. Asta nu o să uit niciodată"

"Se făceau gropi, adânci de 10 metri, sau depinde câţi morţi erau, puneau foaie de cort sau pătură şi îi îngropau, puneau pământ pe ei şi apoi iar foaie de cort. Eram, aici, în Ardeal, şi era un şanţ mare, lung. Noi aveam tun băgat în mal şi stăteam în gropi iar Infanteria trebuia să plece la atac. Şi tot ieşeam, scoteam capul. Unul ne-a spus să nu mai scoatem capul că trag nemţii şi un soldat s-a băgat în groapă la noi cu capul şi a rămas cu picioarele afară. O schijă l-a lovit la laba piciorului. De durere, a ieşit, s-a sculat de acolo. Atunci au mai tras nemţii o dată şi a venit o schijă care i-a intrat drept în inimă şi i-a scos inima afară. Asta nu o să uit niciodată. Altădată au pus nemţii o mină şi a trecut căruţa pe ea, iar pe unul l-a aruncat mult, în sus. După ce a căzut, zbiera de durere, săracul. Avea tot mijlocul rupt", ne mai spune cel care a trăit clipele de groază.

N-aveau de nici unele, dar n-a intrat peste oameni în case!

Chiar dacă toate condiţiile erau jalnice, apa era scumpă la vedere, hainele de schimb lipseau, Ion Bucur ne spune că niciodată nu a intrat în casele oamenilor pentru a lua ce-i trebuie. A preferat să-şi taie căptuşala de la veston şi să o coasă drept indispensabili. După terminarea războiului, timp de un an de zile, veteranul de război a rămas în cadrul armatei, după care s-a retras. Acum, după aproape 70 de ani de la cruntele întâmplări, eroul nostru ne spune cu mândrie că a luptat pentru Ardeal, pentru ţara noastră. Recompensa este mică, doar 300 de lei pe lună, însă nimic pe lumea asta nu poate să-i şteargă amintirile şi coşmarurile pe care le-a avut după aceea, mulţi ani. Aceştia sunt eroii noştri, oamenii în faţa cărora ar trebui să ne oprim şi să ne manifestăm respectul. Aceşti oameni ne fac mândri că suntem români!

Liliana CHIRU