Adrian Severin, după ce a participat la marea Conferință militară de la Moscova: mesajul transmis de Putin

Fostul europarlamentar Adrian Severin a participat la lucrările celei de a X-a Conferințe de la Moscova, acolo unde oficialii ruși au dezbătut în special chestiuni militare. Severin arată faptul că toate discursurile au evitat o referire la puterea politică din Ucraina, iar Vladimir Putin a lăsat de înțeles că singura negociere care ar putea exista este între SUA și Rusia. De asemenea, Rusia și-a trasat clar obiectivul în Ucraina: cucerirea totală a Donbasului.

Adrian Severin

Urmărind integral desfășurarea lucrărilor celei de a X-a Conferințe de la Moscova, am făcut următoarele observații principale:

Tonul discursurilor (în special ale celor rostite de reprezentanții Rusiei, începând cu Președintele Vladimir Putin și continuând cu ministrul apărării, Serghei Șoigu, precum și cu membrii de rang înalt ai ierarhiei militare ruse) a fost calm și ponderat. Au fost formulate mai degrabă reproșuri, decât acuzații la adresa „hegemonismului occidental”, fără isterie și fără excesele de limbaj pe care le auzim zilnic în tabăra noastră. Cea mai sarcastică remarcă i-a aparținut Președintelui rus când a vorbit despre „lipsa de bărbăție” a liderilor naționali „îngenuncheați” în fața exigențelor acelor „hegemoni” a căror singură preocupare este „perpetuarea propriei puteri” și care, spre a-și atinge scopul, „au închis ochii în fața recrudescenței nazismului”. Ceea ce, să recunoaștem, în circumstanțele date, este moderat și indică dorința de a nu arde toate punțile și a păstra căi de dialog. Concluzia ar fi, deci: dialogul este încă posibil, scrie stiripesurse.ro.

Cuvântul „Ucraina” a fost utilizat aproape exclusiv ca denumire geografică, fără a i se adăuga conotații politice și fără a fi pomenit numele liderului maxim de la Kiev, Volodymir Zelenski. Minimizarea, în acest fel, a rolului celui din urmă, a fost de natură a sublinia și mai puternic ideea că disputa (practic războiul) se poartă între SUA și Rusia iar la pace numai prin negocierile dintre acestea se poate ajunge.

Dacă până acum obiectivele concrete ale intervenției militare ruse în Ucraina (exceptând formulele generice de „demilitarizare” și „denazificare”) au fost „fixate” doar de purtătorii de cuvânt ai SUA/NATO/UE/G7, pe baza unor speculații, iluzii și dorințe proprii în funcție de care a fost proclamată / profețită înfrângerea strategică a Rusiei, la Conferința de la Moscova, Președintele Putin a fost specific în a spune că ținta tactică urmărită este „eliberarea completă a Donbasului” (despre schimbarea statutului Crimeii, se subînțelege, neputând fi vorba). Se poate spune, astfel, că ni s-a oferit, în fine, o bază de negociere. (Între marile puteri negocierile cu condiții prealabile negăsindu-și locul, decât ca semn al refuzului de a negocia.)

Prelungirea războiului din Ucraina și, s-a subînțeles, a stării de beligeranță globală (care dacă război nu e, nici pace nu e) a fost trecută în contul SUA, care ar dori eternizarea crizei, în loc să se implice pentru a-i pune capăt. Cu alte cuvinte, Rusia ar fi gata să negocieze pacea cu SUA. Diplomația română ar trebui să discute urgent acest aspect cu diplomația americană, ca între aliați și parteneri strategici. Numai intrarea SUA cu sinceritate în negocieri ar putea proba sinceritatea declarațiilor Rusiei. În acest sens, SUA și aliații săi ar trebui să spună clar ce vor să ofere și ce vor să primească.

Reproșurile cele mai aspre nu au fost adresate SUA, ci Marii Britanii, descrisă, în subtext, ca un fel de fostă putere colonială care vrea să reînvie alimentând războaie pretutindeni (atât în Europa, cât și în regiunea fostelor sale colonii indo-pacifice) și împingând America în ele.

O temă care s-a făcut auzită repetat a fost aceea a pericolului nuclearizării Australiei. În oglindă, este de consemnat angajamentul Chinei (reprezentată la nivel ministerial) cu privire la denuclearizarea peninsulei Coreea.

În contextul problematicii nucleare, de remarcat a fost declarația ministrului Șoigu, potrivit căreia Rusia nu intenționează să utilizeze armament nuclear în Ucraina, întrucât …. nu are nevoie de așa ceva. Ceea ce înseamnă că, dacă va fi împinsă să aibă nevoie, ar face-o. (Pentru cei care nu pun preț pe declarațiile politice, este de reamintit că liderii NATO înșiși, pentru a calma spiritele la ei acasă, au cerut Rusiei să declare că nu va iniția recursul la arsenalul nuclear. Acum au primit răspunsul.)

Rusia a vrut să profite de conferință pentru a arăta că războiul din Ucraina nu este de natură a-i absorbi toate resursele și toată atenția, Moscova fiind capabilă să se angajeze în dezbateri teoretice și acțiuni practice interesând întreaga ordine mondială, ca și arhitectura de securitate din principalele regiuni ale lumii, acolo unde are parteneri strategici de încredere.

Cu privire la ordinea mondială mesajul a fost că Rusia o construiește, cu sau fără voia SUA, împreună cu puterile regionale și globale emergente, pe baza principiului multilateralismului și policentrismului, opuse unilateralismului american, precum și pe cel al respectului pentru dreptul internațional creat prin consens universal, iar nu pentru reguli impuse de hegemonii globali. În acest context, nu a fost negată globalizarea și nevoia reglementării ei, dar, toți participanții care au abordat subiectul au cerut ca acestea să se realizeze cu respectarea multiculturalismului, a diversității identitare și a suveranității naționale; precum și cu excluderea încercuiri / îngrădirii și sancțiunilor unilaterale din instrumentarul politicii internaționale. Așadar, un „globalism multipolar, simetric și consensual”. A rezultat că războiul actual este unul global care se poartă între susținătorii ordinii unicentrice și promotorii ordinii pluricentrice. Acesta ar fi modelul luptei dintre SUA și aliații ei, pe de o parte, cu Rusia / China și restul lumii, pe de altă parte.

Cu privire la ordinea regională, au fost luate în discuție regiunea Indo-Pacifică (cu diverse sub regiuni, precum ASEAN), Orientul Mijlociu și Asia Centrală, Africa și America Latină. Aproape ostentativ, Europa și America de Nord nu au făcut obiectul vreunui interes (spre deosebire de conferințele trecute). Sintagma „Uniunea Europeană” nu a fost, practic, niciodată pomenită, sugerându-se astfel că UE nu mai este un actor cu relevanță internațională. Statele vest europene (cu excepția UK) nu au fost, de asemenea, numite decât în bloc, fără a referire individuală la numele lor.

Suedia și Finlanda au fost menționate numai în contextul extinderii NATO, fără vreo dramatizare și fără ca acesteia să i se acorde vreo importanță specială, doar cu mențiunea că deplasarea alianței transatlantice către Oceanul Artic, acolo unde Rusia are interese vitale și este deja implantată, va impune acesteia ajustarea corespunzătoare a planurilor sale de apărare.

Notabilă a fost alăturarea în grupurile de discuții (paneluri) și în analiza strategică a Rusiei, Chinei, Indiei, Pakistanului și Iranului, acestea alcătuind, se pare, un grup de putere emergent ai cărui membri descoperă că realitatea conformității intereselor lor obiective are un potențial federalizator mult mai mare decât motivele de dispută care au alimentat și încă mai alimentează dezbinarea în cazul unora dintre ele. La aceasta se adaugă fenomenul consolidării și potențialei extinderi a BRICS.

Deși s-a vorbit despre globalizare și o nouă ordine mondială comună, impresia lăsată este că lumea tinde spre o divizare nouă în cadrul căreia vor apărea două ordini sau două lumi, fiecare cu ordinea sa, dacă nu ostile cel puțin indiferente una față de alta. Ar fi vorba despre lumea euro-atlantică împreună cu extensia sa australo-niponă, dominată de SUA (bazată prioritar pe coaliția anglo-saxonă) și restul lumii, prin excelență policentrică. Rusia, pentru prima dată de la domnia lui Petru cel Mare, se îndreaptă, nu atât de plăcere cât de nevoie, către cea din urmă. Cât de stabil și cât de pașnic va putea fi acest dualism global, rămâne de văzut. Probabil că nu va fi nici stabil nici pașnic. Cert este că România se va găsi chiar pe linia de ruptură, care va fi și cea de ciocnire a acestor plăci tectonice.

Conferința s-a dorit să arate și a arătat că Rusia nu este izolată în lume, că are aliați mulți și puternici, actuali și potențiali, precum și că se mai bucură de influență și capacitate de coagulare a forțelor combatante.

Numărul statelor participante a fost mare și nivelul participării înalt (majoritatea la nivel de miniștri ai apărării). De reținut este că în sesiunea de deschidere, în afara Președintelui Putin și a ministrului rus al apărării, Serghei Șoigu, au mai vorbit Consilierul pentru Securitate Națională al Republicii Belarus și Secretarul General al Organizației pentru Cooperare de la Shanghai. Aceștia par a fi pilonii securitari privilegiați de Kremlin.

Au lipsit mesajul mesajul (tradițional) Secretarului General ONU, dar și cel, altminteri firesc, al Secretarului General al Organizației de Cooperare Economică la Marea Neagră. În cazul din urmă absența vorbește despre moartea clinică a acestei organizații. În primul caz, de incapacitatea ONU, în actuala sa formulă, de a ține în dialog statele lumii, atunci când principalele puteri mondiale sunt în conflict. Regretabilă, de asemenea, absența OSCE, transformată din actor specializat în prevenirea și gestionarea crizelor pe deasupra frontierelor ideologice, în „mare preot secular” care, în loc să unească lumea în conviețuire pașnică, o împarte „neo-calvinist” în salvați (euro-atlantici) și damnați (ruso-asiatici).

Prezența discretă a statelor arabe și, mai ales, absența Turciei, indică nu situarea acestora în tabăra euro-atlantică, ci prudența cu care ele încearcă să evite ostilizarea vechiului lor aliat american, precum și dorința lor de a-și păstra autonomia strategică (în spiritul tradiționalului joc oriental la mai multe capete).