Dogaru, noul şef al "mascaţilor": Îmi place la SAS mai mult decât mă aşteptam

Ascultă rock şi studiază istoria

Cu rădăcini bine înfipte în poliţie, comisarul-şef Tudorel Dogaru, actualul şef al Serviciului de Acţiuni Speciale din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Constanţa, este cel mai mare critic al lui, după cum susţine. Proaspăt instalat în scaunul de conducere, poliţistul a făcut deja mai multe schimbări, dorindu-şi ca activitatea celor pe care îi coordonează să fie una perfectă. A avut parte de misiuni, de adrenalină, şi susţine că îi place foarte mult ceea ce face, chiar mai mult decât s-ar fi aşteptat. În timpul liber, Dogaru ascultă muzică rock, face sport şi este pasionat de istorie. Însă, când vine vorba de serviciu, lucrurile se schimbă, acesta dovedindu-se foarte calculat. Menţionăm că Tudorel Dogaru a condus Biroul Accidente din Serviciul Rutier Constanţa dar şi Serviciul de Informaţii şi Protecţie Internă.

Reporter: V-aţi acomodat repede cu noua funcţie, vă place mai mult decât la Serviciul Rutier?

Tudorel Dogaru: Da. Nu ştiu dacă mai mult ca la Rutieră, dar îmi place foarte mult ce fac. Adică mă aşteptam să fie ceva interesant, dar cred că mi-a depăşit aşteptările cu mult. E alt gen de activitate, cred că se pot face foarte multe, în ceea ce priveşte organizarea, modul în care se desfăşoară misiunile şi chestiile acestea mă motivează foarte tare. În orice activitate pe care o desfăşori ai nevoie de motivaţie, care, la un moment dat, poate fi mai intensă sau mai se poate diminua. După părerea mea, un manager, deşi e mult spus manager la noi, la Poliţie, pot să performezi într-un post undeva până în şase ani. Asta e opinia mea. Media este de 4 ani, dar să spunem că îţi place ceea ce faci şi ajungi undeva la şase. După care intervine o fază de platou, se ajunge la un nivel de unde, probabil, nu mai poţi să mişti lucrurile în sus, şi după aceea există posibilitatea să scazi ca urmare a diminuării motivaţiei, interesului, ca urmare a unor relaţii interumane care se produc inevitabil. Probabil că va fi destul de dificil să mai ai aceeaşi intransigenţă vis a vis de oamenii cu care lucrezi. Probabil că eşti mai tentat să ierţi anumite chestii tocmai prin prisma faptului că i-ai văzut în nu ştiu câte momente cum s-au descurcat şi atunci ştiţi ce se spune: pe cei pe care-i simpatizezi eşti tentat să-i ierţi mai uşor faţă de cei pe care-i antipatizezi. Şi atunci, ca să nu existe chestiuni de genul acesta, este bine la un moment dat să se ajungă la o fractură, dar nu în sensul rău ci în sensul ruperii din mediul respectiv. Ca la fotbal, mai schimbi antrenorul din când în când. Repet, este o părere personală. Chiar a existat o propunere din partea IGP-ului, fostul şef al IGP-ului avea o astfel de abordare, în care toţi şefii trebuiau să semneze un contract de management pe 4 ani, cu posibilitatea reînnoirii în condiţiile în care o comisie te examina, îţi verifica rezultatele şi decidea.

Rep.: De când v-aţi luat funcţia în primire, de şef al Serviciului de Acţiuni Speciale, aţi schimbat ceva, consideraţi că trebuie să schimbaţi ceva?

T.D.: Am schimbat destule lucruri. Cred că singurul lucru care a rămas până acum este formula, programul. În rest, structura programului, modul de pregătire, modul în care se realizează pregătirea de specialitate - mă refer la pegătirea teoretică, fizică, practică, locurile unde se desfăşoară, modalităţile în care se concep şi se desfăşoară misiunile respective, eu cred că au fost schimbate. Nu că nu au fost bune cele de dinainte, dar fiecare, în momentul în care-şi implementează şi-şi asumă răspunderea pe un proiect managerial şi şi-a stabilit nişte ţinte, este normal să-şi implementeze propriile concepţii, metode. Sigur, în limita prevăzută de lege şi regulamentele care ne guverneză activitatea. Dar, da, e limpede că vreau să-mi pun amprenta pe chestia asta pentru că este responsabilitatea mea. Dacă lucrurile vor merge foarte bine, meritul este al lor (mascaţilor - n.r.) şi implicit al meu. Dacă nu vor merge bine, cea mai mare responsabilitate este a mea şi parţial a lor, în măsura în care nu au îndeplinit ceea ce le-am transmis. Dar, până acum, slavă Domnului, nu cred că a fost cazul de aşa ceva. Eu le-am explicat principiile care-mi guvernează activitatea încă de la momentul încadrării în Poliţie, care sunt cerinţele mele şi în măsura în care îşi desfăşoară activitatea aşa cum le spun, lucrurile vor sta foarte bine. Dacă mă întrebaţi în ce măsură aş avea de gând să fac nişte schimbări în rândul personalului, la momentul acesta nu am aşa ceva în gând. Voi căuta să atrag şi sponsori, să modenizăm sala de antrenamente, să aducem benzi de alergat.

Rep.: Câţi "mascaţi" aveţi în momentul acesta în subordine?

T.D.: Suficienţi. Poate mai puţin la grupa pirotehnică, unde mai există posibilitatea de îmbunătăţire, dar, în rest, sunt suficienţi. Cel puţin pe ordinul ministrului la momentul acesta sunt în varianta optimă.

Rep.: Aţi mărit orele de antrenament?

T.D.: Pentru ei, care sunt la grupa cea mai avansată de pregătire fizică, au 10 ore de antrenament pe săptămână.

Rep.: Aţi participat la misiuni?

T.D.: Da, mi se pare corect. Orice şef trebuie să meargă alături de cei pe care îi reprezintă. Şi, da, nu sunt genul care să stea în birou decât, nu ştiu, dacă o fi vreo misiune foarte uşoară. În rest, nu mă dau la o parte şi chiar îmi place. În altă ordine de idei, şi ei se simt altfel în momentul în care ştiu că şeful le e alături.

Rep.: V-au acceptat repede "mascaţii"?

T.D.: Nu ştiu, asta trebuie să-i întrebaţi pe ei. În ceea ce mă priveşte pe mine, v-am spus, au fost nişte momente pe care eu le-am anticipat, nu este primul colectiv pe care îl conduc, şi nu este nici cel mai numeros. Suntem într-o instituţie cu reguli foarte stricte, nu cred că e vorba de plăcut sau de neplăcut şi niciodată nu am pus în termenii ăştia relaţia cu subordonaţii: dacă ne placem sau nu ne placem. Până la urmă nu e o variantă de alegere. Ideea e că vreau să organizez foarte bine activitatea şi să fie eficientă. Eu le respect drepturile, dar şi ei trebuie să respecte obligaţiile din fişa postului. Până acum nu a fost nici o problemă de genul acesta. Însă, probabil că m-au acceptat.

Rep.: "Mascaţii" sunt cunoscuţi ca băieţi răi...

T.D.: Băieţi răi în sensul bun, nu? În sensul că nivelul de testosteron este mai ridicat, şi adrenalina? Da. Cel puţin în momentul intervenţiilor se riscă mult, adrenalina este la maxin şi am simţit-o pe propria piele. Şi după ce se termină misiunea şi iese bine, pentru că rolul nostru este să păzim ofiţerii sau agenţii operativi, totul este foarte bine. Până acum, din ce ştiu eu, nu a existat un eşec semnificativ care să le păteze imaginea. În rest, poate că sunt băieţi "răi" că stăpânesc mai multe discipline sportive, că sunt mai atletici. Lumea are impresia că ei sunt nişte coloşi, nişte giganţi. Nu este aşa, sunt atletici. Chiar dacă fac şi exerciţii de culturism, autoapărare, atletism, fac destule. Inclusiv lupte: jujitsu, judo, lupte libere, greco-romane, box. Sunt specialişti cam pe fiecare domeniu şi ei, la rândul lor, transmit cunoştinţele.

Rep.: Dumneavoastră aţi practicat vreun sport?

T.D.: La Academia de Poliţie am făcut şi judo şi autoapărare vreo 4 ani, plus ce am făcut înainte. Am făcut lupte greco-romane, spre exemplu, de prin clasa a III-a. Procedeele, în esenţă, le ştiu. Poate că nu le-am exersat, dar nu-i timpul pierdut.

Rep.: Nu vă este teamă că o misiune ar putea să scape de sub control?

T.D.: Ba da, este principala teamă. Nu că ar putea să scape de sub control, mai degrabă că nu ar funcţiona ceva. Este principala mea grijă, să se desfăşoare misiunea bine şi pentru sănătatea şi siguranţa lor şi a celor pe care-i protejăm în momentul în care intervenim şi pentru a celor asupra căror intervenim pentru că scopul serviciului ăstuia nu este să mă duc şi să-i fracturez oasele ăluia pe care vreau să-l capturez. Nu acesta e scopul în sine. Modul în care acţionăm contează foarte mult şi de informaţiile pe care le avem despre fenomenul, sau pesoana, asupra cărora se intervine. Dacă informaţiile spun că persoana nu este violentă, intervenţia va fi de altă natură. Dacă informaţiile spun că este violentă, recidivistă, că ar putea avea arme de foc sau albe, e normal că şi nivelul de adrenalină este la maxim şi intervenţia este una cât se poate de energică.

Rep.: Aţi avut parte de adrenalină la maxim?

T.D.: Cred că la maxim voi avea în timpul unor schimburi de focuri, ceea ce nu a fost cazul, sunt foarte rare situaţiile de genul acesta. Faţă de alte state, România stă bine la capitolul acesta. Ne confruntăm cu furturi din auto, din locuinţe, dar la capitolul violenţă nu e o cotă ridicată şi nici îngrijorătoare, ca dovadă că şi misiunile noastre nu sunt atât de complicate pe cât ar putea să devină în momentul unor schimburi de focuri. Însă, din studii rezultă că dacă la şase luni nu te confrunţi cu un schimb de focuri, e destul de complicat să ai şi reflexele formate. Să sperăm ca la momentul respectiv, reacţia să fie una potrivită.

Rep.: Ce v-a făcut să optaţi pentru SAS?

T.D.: Mai aveam multe de făcut şi la Rutieră, nu pot spune că ajunsesem la faza de platou. Am simţit chestia asta şi nici nu a fost pentru prima oară. Spre exemplu, am participat şi la concursul pentru şef la Secţia 1. Acolo am concurat cu prietenul şi colegul meu Lucian Dinulescu şi el a fost cel care a câştigat acel concurs. Că am plecat de la Rutieră nu a fost o chestie făcută la supărare, pur şi simplu am simţit nevoia unei schimbări profesionale. Acum, nu ştiu cât voi sta aici, îmi fierbe sângele în mine şi nu prea stau locului. Îmi place să lucrez în diferite domenii, în acest sistem, astfel ca atunci când mă voi retrage să spun că am fost un poliţist complet. Sunt cel mai mare critic al meu, pe fiecare chestie stau şi mă analizez pe mine mai mult decât îi analizez pe ceilalţi, dacă am procedat corect, dacă am luat decizia bună. Şi trecerea timpului îşi spune cuvântul. În trecut eram tentat să iau o măsură disciplinară foarte rapid, acum prefer încerc să mă calmez şi s-o iau a doua zi, dacă e cazul. Temperamentul meu coleric probabil că-şi spune cuvântul.

Rep.: Sunteţi adeptul deghizărilor? Ştiţi că domnul Moraru era un adevărat maestru la acest capitol.

T.D.: În măsura în care va fi necesar să participăm la nişte acţiuni de flagrant o să luăm deciziile la momentul potrivit. Depinde în ce anume trebuie să mă deghizez. Glumesc. Dar nu cred că aş merge atât de departe, sincer să fiu. Dar asta nu înseamnă că domnul Moraru nu era un tip spectaculos sau un om respectat. Aici depinde de profilul psihologic al fiecăruia. Nu mă văd în postura asta.

Rep.: Nu vă este teamă că familia dumneavoată ar putea fi în pericol din pricina funcţiei dumneavoastră?

T.D.: Mai degrabă se putea întâmpla ceva cu familia mea, sau cu mine, în momentul în care trimiteam oameni la puşcărie. Pentru că din pixul meu plecau, sau al colegilor mei. Aici este un act chirurgical: am tăiat, am extirpat şi am plecat.

Rep.: Cum decurge o zi a mascaţilor?

T.D.: Începem cu informarea, cu ce s-a întâmplat în ultimele 24 de ore, documentare, pe care o realizez cu colegul meu, şeful de grupă. Se schimbă serviciile, apoi se intră pe pregătire fizică, cam două ore, apoi pe pregătire practică în locurile pe care le avem stabilite. În jurul orelor 16.00 se revine şi se reintră în programul sportiv: exerciţii de autoapărare, de creşterea forţei, după care urmează pregătirea de specialitate, proceduri, legi. Toată activitatea aceasta se desfăşoară până undeva la ora 21.30, după care se intră într-o oarecare pauză. Asta într-o zi obişnuită, când nu sunt intervenţii.

Rep.: În ceea ce priveşte timpul dumneavoastră liber, ce pasiuni aveţi?

T.D.: M-a măcinat faptul că nu am avut talent la pictură, în sensul că mă chinuiam în şcoală şi nu-mi ieşeau desenele. Îmi place foarte mult istoria, mai ales cea de după 1900 şi, în special, a României. Cine nu-şi cunoaşte trecutul riscă să repete greşelile, nu? Sportul mi-a plăcut întotdeauna şi l-am practicat de pe la 16 ani, cel puţin de 3 ori pe săptămână. Ascult rock, dar nu numai, însă îl prefer. Şi nu de acum, şi tot de pe la 16 ani. În opinia mea, curentul rock este pentru oameni inteligenţi. Asta nu înseamnă că dacă asculţi altceva eşti altfel, Doamne fereşte, dar, în marea lor majoritate, peste 90%, şi am observat de-a lungul anilor, sunt oameni inteligenţi cei ce ascultă rock. Sunt şi boem. Nu merg în cluburi, sau poate foarte rar.

Rep.: Cum se împacă viaţa de familie cu serviciul?

T.D.: Asta a fost o chestiune discutată şi răs-discutată de dinainte de a mă căsători cu soţia mea. Am defecte, dar acela de a fi ipocrit, nu! Şi nici de a minţi. Şi i-am spus foarte clar, dar la Poliţia Rutieră cred că eram mai des chemat de acasă decât se întâmplă acum. Dar nu am întâmpinat dificultăţi, familia m-a înţeles.

Liliana CHIRU