În replică la ipocrizia din jur

Suntem o naţie de ipocriţi. O spun cu riscul să se supere lumea şi, în clipa de faţă, chiar nu-mi pasă. Şi să vă spun de ce nu îmi pasă: pentru că stimaţi colegi, sub protecţia "anonimatului", îi transmit unei ziariste mesaje denigratoare - ba că a scris fără să se informeze, ba că se vrea "moţ". Dar cine nu se vrea "moţ" în meseria lui? Doar cei care nu au ambiţii, cei "suficienţi" nu vor să iasă articolele lor în evidenţă. Acestea fiind spuse, trec la următorul aspect: sunt o ipocrită, mă trezesc dând lecţii... aşa şi? Mă uit în jur şi văd alţii şi mai ipocriţi: bunăoară, un scrib care face dezvăluiri despre unii şi alţii, uitând că duce după ele "bube" mai vechi, uitând că şi el poate deveni foarte uşor temă de dezvăluiri; un altul invită la o dezbatere, iar cu această ocazie înfierează şoferii ucigaşi de copii. Salut iniţiativa! Are dreptate, însă, aşa cum am văzut recent şi într-un film, în aproape orice demers justiţiar există şi motivul ascuns. Care este motivul ascuns în cazul de faţă? Ei bine, motivul este legat de firma la care lucra acel şofer ucigaş de copii. Când va mai încerca un coleg să dea cu piatra, am să am grijă, aşadar, să caut şi eu fiecare motiv ascuns şi fiecare dram de ipocrizie, chiar dacă de multe ori, tot ca nişte ipocriţi ce suntem, facem apel la solidaritate. Care solidaritate? Unde e? Nu-i, nu o vrea nimeni, dovada, repet, stă în comentariile împrăştiate pe Internet, la diverse articole publicate de X sau Y.

Alexandra ANTON