Interlopii din Constanţa sunt ţinuţi sub control, nu se mai bat, se "dau în gât" şi se scuipă

INTERVIU. Lorin Ursa, poliţist la Investigaţii Criminale, îşi face meseria cu pasiune

A anchetat printre cele mai crunte tâlhării şi omoruri din Constanţa, şi-a dedicat viaţa activităţii profesionale, chiar dacă, câteodată, duce dorul timpului petrecut cu familia. Este vorba despre Lorin Ursa, şeful biroului Combaterea Infracţiunilor contra Patrimoniului şi Grupări Infracţionale din cadrul Serviciului Investigaţii Criminale al IPJ, care a ajuns să lucreze la Constanţa din data de 1 aprilie 2004. Şi-ar dori ca Poliţia să-şi recapete respectul şi admiraţia oamenilor şi se simte satisfăcut în momentul în care reuşeşte să soluţioneze un caz. Cât despre detalii privind activitatea interlopilor, dar şi cazul Vădineanu, cât şi alte anchete interesante, comisarul Lorin Ursa a vorbit într-un interviu acordat cotidianului "Replica" de Constanţa.

Reporter: De când sunteţi în cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Constanţa?

Lorin Ursa: În IPJ Constanţa sunt din 2004, dar în Poliţie sunt din 2001. În perioada 2001 - 2004 am lucrat în Bucureşti. Aici am venit de la 1 aprilie 2004, chiar de ziua păcălelii. Ca o anecdotă, dacă o pot numi aşa, legat de faptul cum am ales această meserie, pot spune că noi aveam patru ani de şcoală, dintre care doi se fac pe profil general şi doi pe profilul pe care ţi-l alegi. În promoţia noastră am avut doar trei titluri de specializări: cercetări penale, cu investigarea fraudelor- cum se numea atunci, cercetări penale şi judiciare. De fapt se numea Poliţie Criminală atunci. Am fost cam al 40-lea care a intrat la repartiţie şi am fost primul care a ales Poliţia Criminală. Când m-am ridicat în picioare, toţi au început să aplaude.

Rep.: De ce aţi ales tocmai acest segment?

L.U.: Investigaţiile Criminale au reprezentat prima opţiune încă din Academie şi acest lucru mi s-a părut că înseamnă să fii poliţist: să prinzi hoţi. Le spun hoţi tuturor, indiferent că sunt criminali sau tâlhari, pentru că, într-un fel sau altul, fură.

Rep.: De când aţi venit în Constanţa, dintre cazurile cu care v-aţi confruntat, există vreunul care v-a marcat?

L.U.: Toate cazurile sunt deosebite. Sunt genul de om care vine la muncă din plăcere, nu pentru că am serviciu. Vin pentru că asta ştiu să fac şi asta voi face toată viaţa. Sunt mai multe cazuri care m-au provocat, şi actuale, şi mai vechi... Spre exemplu, un dosar greu a fost cel din 2008, de la Hârşova. Este vorba despre o tâlhărie, s-a intrat în casă, peste o femeie, a fost bătută şi s-a furat suma de 360.000 de euro. Chiar a fost un caz greu, o lipsă de informaţii, în prima fază. Când ai un dosar cu autor necunoscut, mergi la faţa locului şi de acolo pleacă toate datele. Acolo există două posibilităţi: la faţa locului fie găseşti lucruri care îţi spun ceva, fie nu găseşti. Am stat trei luni de zile, iar în dimineaţa când am făcut descinderile şi am luat suspecţii, seara s-a născut fiica mea. Revenind strict la activitatea profesională, satisfacţia atunci apare, în momentul în care reuşeşti să probezi şi să simţi că ai făcut dreptate. Până la urmă nu suntem noi cei care facem dreptate, dar mă bucur când văd partea vătămată că e liniştită şi că are o satisfacţie că şi-a recuperat o parte din bani sau că persoana vinovată este la puşcărie.

Rep.: Revenind la o mai veche poveste de pe străzile din Constanţa, ce ne puteţi spune despre interlopi? Mai există acele dispute între ei în a-şi împărţi teritoriile?

L.U.: Stări latente şi tensiuni există în continuare pentru că nu sunt fraţi, asta e clar. Pe vreme ce trece timpul şi unii avansează pe poziţie socio-economică, alţii se adâncesc şi apar diverse resentimente între ei. Însă noi spunem că le controlăm. Reuşim să prevenim toate evenimentele iar, în ultima perioadă chiar nu ne-am mai confruntat cu lupte pe străzi. Sunt cunoscuţi în oraş şi atunci aflăm destul de repede de existenţa stărilor conflictuale, îi chemăm, le mai atragem atenţia, ne interpunem oarecum între o tabără şi alta pentru a preveni episoadele violente. Acum s-a ajuns să se scuipe între ei şi să vină să reclame, ori asta, spun eu, e foarte bine. Şi-au dat seama că nu mai merge cu împărţitul de pumni.

Rep.: Cât despre atmosfera din zona Piaţa Chiliei ce ne mai puteţi spune? Cu ce se mai ocupă "lumea"?

L.U.: E linişte. Nu e genul de grupare violentă. Acolo au fost ţinuţi din scurt tot timpul. Pe partea asta de grupări infracţionale, problemele sunt mărunte şi le gestionăm. Că se scuipă, că se înjură, cum a fost şi scandalul cu Ursoi de la Poarta 6, genul acesta de ultraje mărunte.

Rep.: Cam la câte cazuri aţi participat în cariera dumneavostră?

L.U.: Nu pot să spun, am pierdut şirul şi la câţi am adus în faţa procurorilor pentru reţineri sau câţi au fost reţinuţi. Acum, trebuie să spun că dacă procurorul este, de regulă, unul singur în achetă, noi nu suntem singuri aici. Într-un dosar nu lucrezi niciodată singur, poate doar la unul care este foarte simplu. Nici la un şantaj nu poţi lucra singur, îţi trebuie echipă de intervenţie, colegi lângă tine, lucrăm împreună. Am lucrat o perioadă pe furturi, după care furturi din locuinţe, după care am preluat şi tâlhăriile, apoi am lucrat un an şi jumătate la omoruri şi am revenit pe Patrimoniu de anul trecut, când am fost ales şef de birou.

Rep.: Cam cu ce cazuri v-aţi confruntat în 2012?

L.U.: Am finalizat tâlhăria: victima, cetăţean german şi autorii erau cetăţeni străini, studenţi la Medicină. A fost destul de dificil având în vedere că nimeni nu vorbea limba română, erau şi reticenţi faţă de autorităţile din România, a fost greu. Abia terminasem un şantaj, o chestie minoră, abia terminasem cazul cu Lara Şaban, terminasem Intesa, terminasem tâlhăria de pe varianta de la Ovidiu, cam acesta a fost lanţul pe 2012. Am început cu tâlhăria de pe varianta Ovidiu, era un bucureştean care a plecat într-o noapte spre Bucureşti, l-a prins zăpada şi a rămas înzăpezit undeva între Nazarcea şi Poarta Albă şi au venit unii şi l-au tâlhărit "un pic". A ţinut vreo două zile, după care a început Intesa. A fost aşa, din una în alta.

Rep.: Despre cazul recent, cu femeia care plănuia să-şi ucidă fostul soţ, ce ne puteţi spune?

L.U.: Ce s-a spus şi în conferinţa de presă, am primit o sesizare din partea lui, care era foarte speriat, la modul că înţelegi orice ceartă, discuţie, dar nu înţelegi că se poate ajunge chiar la aşa ceva. Din primele discuţii pe care le-am avut cu el, am ajuns la concluzia că e ceva serios acolo. Au mai venit oameni care au spus că e vorba de instigare, dar nu s-a ajuns chiar aşa departe. Aici mi s-a părut extrem de grav, pentru că aceia ce l-au anunţat pe el (Daniel Vădineanu - n.r.) despre intenţia fostei soţii, au aruncat la un moment dat o vorbă că ea ar fi plecat să mai caute şi alte persoane dispuse să ducă planul la sfârşit. Ori, de ultima dată de când se mai ştia ceva despre fosta soţie că ar fi în România şi până în momentul în care a aflat ce plănuia, se putea întâmpla orice. A fost o presiune fantastică. Pot spune că de vineri s-a lucrat non-stop. Luni am avut convingerea că ea este în ţară. Acum, nu ştiam dacă a apucat să plece, dacă s-a întors, care e scopul.

Rep.: Cât despre Lucian Daniel Sasu, mai are antecedente penale?

L.U.: Nici Vădineanu, nici Sasu nu au antecedente penale. Ca şi părere personală, cred că el a fost influenţat prin prisma sentimentelor pe care le are faţă de ea. De fapt, aşa s-a şi exprimat: că a văzut-o că suferă şi că îi acordă tot sprijinul.

Rep.: Daniel Vădineanu este, în continuare, speriat?

L.U.: Părerea mea este că da. Şi este şi foarte revoltat de modul în care s-a pronunţat instanţa.

Rep.: V-aţi mai confruntat cu astfel de cazuri, a mai existat aşa ceva la Constanţa?

L.U.: Am căutat, dar nu am găsit nimic. Că or mai fi situaţii de genul acesta, poate, dar nu s-a mers atât de departe. Ca şi omor la comandă, mai putem vorbi de unul singur, cel care a fost dovedit, soluţionat, şi anume cazul Bamburic.

Rep.: Cum se împacă activitatea dumneavoastră cu viaţa de familie?

L.U.: Foarte greu se împacă, lipseşti mult de acasă, dar, zic eu, că am înţelegere din partea familiei. Îmi lipseşte mult copilul, stau mai puţin cu el şi văd cum creşte, cum spune lucruri noi şi mă întreb de unde le ştie. E destul de greu, dar nici nu poţi să le laşi pentru că se adună, iar treaba care nu e făcută de tine, scârţâie. Sunt sacrificii mari de tot. Nu sunt genul de om care vrea să-i facă cineva statuie, dar mi-aş dori ca Poliţia să recapete respectul şi încrederea oamenilor. Pot spune că acesta a fost unul dintre lucrurile care m-au împins să mă fac poliţist. Prin 1992 aveam planuri de a mă face aviator şi, întâmplător, am dat nas în nas cu un colonel din Poliţie, la mine, în Hunedoara, şi m-a impresionat faptul că toată lumea îl saluta pe stradă. Mi s-a părut extraordinar, mă gândeam "uite ce respectat este acest om". Când am ajuns să fiu poliţist în 2001, s-au cam... schimbat lucrurile, m-am trezit într-o realitate paralelă.

Rep.: Aţi primit ameninţări de-a lungul carierei?

L.U.: Încerc să-mi protejez familia, să păstrez anumite limite. Sunt mulţi care spun ce-o să-ţi fac, ce o să-ţi dreg şi aşa mai departe, dar nu cred că o să se ajungă prea curând să se pună şi în aplicare.

Rep.: Aţi avut parte de activităţi intense pe teren, cu uşi sparte şi asemenea lucruri?

L.U.: Da, frecvent. Şi cazul Vădineanu a fost de acest gen, extracţie din stradă, când l-am ridicat pe Sasu. Pe lângă acestea, percheziţiile au loc la 6 dimineaţa şi, de regulă, se sparg uşile pentru că nu-ţi permiţi să stai să aştepţi de te plictiseşti. Particip şi la percheziţii, absolut.

Liliana CHIRU