Maria Magiru, „mama” Muzeului de Artă Populară Constanţa

Interviu

Maria Magiru

Om de cultură excepţional, Maria Magiru a reuşit să mute munţii din loc, înfiinţând cu ambiţie şi dăruire Muzeul de Artă Populară Constanţa, pe care îl conduce de mai bine de două decenii. Pe lângă această victorie emblematică pentru oraşul Constanţa, Maria Magiru s-a remarcat şi la nivelul publicaţiilor. A întocmit cu dexteritate trei volume Dobrogea Studiu Etnografic, axate pe temele Românii Balcanici, Românii Autohtoni şi Turcii şi Tătarii.

Nu lipsesc nici participările anuale la sesiunile ştiinţifice ale marilor muzee cu profil etnografic din România. Ca şi distincţii, se pot enumera Ordinul de Merit Cultural în grad de ofiţer, categoria E „Patrimoniu Cultural-Naţional” primit în anul 2004 din partea Preşedinţiei României şi Premiul Tancred Bănăţeanu din anul 2005, acordat de Ministerul Culturii.

R: De câţi ani sunteţi la conducerea Muzeului de Artă Populară?

Maria Magiru: Instituţia o conduc din anul 1990, când, printr-un ordin al Ministerului Culturii , cele trei muzee, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie, Muzeul de Artă Populară şi Muzeul de Artă, care formau un complex muzeal, iar după Revoluţie, aceste instituţii şi-au recăpătat fiecare personalitatea juridică. Am fost numită atunci director aici. Eu am la Muzeul de Artă,de fapt, la terminarea facultăţii, în anul 1972. Pe vremea aceea, nu exista la Constanţa un muzeu de artă populară.

Dar exista intenţia din partea autorităţii locale să facă la Constanţa un muzeu de artă populară datorită solicitărilor agenţiilor de turism care aduceau pe litoral străini prin croaziere şi care doreau să vadă la Constanţa şi un muzeu al civilizaţiei şi tradiţiei populare. După 1970, s-a încercat umplerea acestui gol prin organizarea unor expoziţii temporare în colaborare cu Muzeul de Artă Populară din Bucureşti, actualul Muzeu al Ţăranului Român şi Muzeul Satului. Pe perioada sezonului estival, se organizau aceste expoziţii temporare. În paralel cu acestea, autorităţile locale a considerat că trebuie şi aici să avem un Muzeu de Artă Populară a Dobrogei.

Pentru aceasta trebuia să se facă cercetare etnografică de teren, în toată Dobrogea şi să se achiziţioneze piese în vederea constituirii colecţiilor muzeale pe toate genurile creaţiei populare. Aceste intenţii au coincis cu venirea mea la Constanţa. Pentru că eu eram absolventă a Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti şi pentru că eu făcusem cursul de etnografie la facultatea cu renumitul profesor universitar Gheorghe Focşa, pe vremea aceea directorul Muzeului Satului, eu eram în cunoştinţă de cauză cu problemele din domeniul etnografiei.

Atunci, s-a hotărât ca eu să fiu trimisă pe teren, prin sate, în vederea efectuării acestei cercetări ştiinţifice care să se concretizeze prin achiziţionarea de piese din toate satele, la început, din sudul Dobrogei şi constituirea unor colecţii. Aşa este uşor de spus, dar norocul a fost că foarte mulţi din marii profesori de Bucureşti veneau la Constanţa care m-au cunoscut şi m-au însoţit pe teren. Aşa am început cercetarea cu Elena Secoşan, cu profesorul Paul Petrescu, cu foarte mulţi. Cel mai mult teren l-am făcut în satele din sudul Dobrogei cu cercetătoarea Elena Secoşan care fusese studenta lui Dimitrie Gusti şi deci, ea avea o bază foarte temeinică în efectuarea cercetării pe baze ştiinţifice.

Mergând pe teren, din casă în casă, mi-amintesc că în 1974-1975 am pornit cercetarea în satele din sudul Dobrogei. Prima cercetare am realizat-o în Băneasa, Oltina, Ostrov. Doamna Secoşan m-a învăţat cum să-i determin pe ţărani să mă primească în gospodărie pentru că era destul de greu pe vremea aceea, să le vezi lucrurile, pentru că în amintirea lor era încă vie perioada când plăteau cote la stat.

Dar am reuşit. Am învăţat foarte multe metode de la doamna Sacoşan, să-i determin pe ţărani să le intru în gopodării pe motiv că pe noi ne interesau numai lucrurile vechi, care lor le sunt nefolositoare şi care ar putea să ni le vânda pentru că în felul acesta ar face un serviciu Dobrogei. Până în anul 1980, am reuşit să adun din toate satele din Dobrogea o colecţie foarte valoroasă care mi-a permis să organizez o expoziţie permanentă Arta Populară Dobrogea pentru a renunţa la colaborarea cu muzeele din Bucureşti.

Rep.: Care este istoricul clădirii care găzduieşte valoroasele obiecte din patrimoniul cultural?

Maria Magiru: Clădirea a fost construită cu destinaţie de Palatul Primăriei Comunei Constanţa, era sediu de primărie. Lucrările s-au început în 1893 şi s-au terminat în 1896. Aici a funcţionat Primăria Comunei Constanţa până în anul 1906. În anul 1906, clădirea a fost înstrăinată Direcţiei de Poştă şi Telegraf şi aceştia au funcţionat până în anul 1968. În anul 1968, era considerată mică şi nefuncţională pentru poştă şi telefoane.

Statul comunist a construit în centrul Constanţei, colţ Tomis cu Ştefan cel Mare, Palatul Poştelor şi Telefoanelor şi au părăsit această clădire. Această clădire rămăsese goală, părăsită, dar era din anul 1950 pe lista monumentelor istorice, deci clădire monument de arhitectură, categoria A. Din acest punct de vedere, existau obligaţii speciale din partea autorităţii locale, nu aveau voie să o lase prea mult timp în părăsire.

În anul 1972, se punea problema înfiinţării la Constanţa un Muzeu al Partidului Comunist Român. Aceasta fiind goală, părăsită, s-au gândit că ar fi fost cea mai bună pentru această destinaţie. Şi s-au făcut lucrări ample, s-a consolidat clădirea, s-au restaurat faţadele, s-a făcut un circuit expoziţional din sală în sală şi, într-un fel, arhitectura interioară s-a modificat. S-a început în paralel să se lucreze la tematica Muzeului Partidului Comunist Român. Pe vremea aceea, se realiza o previzionare a tematicii şi a expoziţiei de o comisie de la Bucureşti.

A venit Gogu Rădulescu şi se îndrepta cu ceilalţi spre muzeu pentru a vedea tematica. Directorul Muzeului de Arheologie, Adrian Rădulescu însoţea această comisie. Pe aleea spre muzeu, Gogu Rădulescu s-a oprit şi a spus „Măi Adriane, asta seamănă mai mult cu o biserică”. Puţină lume cunoştea pe vremea aceea destinaţia tuturor clădirilor vechi din Constanţa. Circulau însă nişte legende care spun că aici clădirea fusese construită cu destinaţia de biserică şi la construcţie ar fi căzut în interior mai mulţi zidari şi că ar fi fost păcat ca această clădire să fie biserică. Sigur că da că erau vorba de nişte legende.

Dar domnul Adrian Rădulescu i le-a povestit lui Gogu Rădulescu care a dat un pas înapoi şi a spus: „Cum, măi Adriane?! Tu îmi propui sediu de Muzeu de Istorie a Partidului Comunist Român o clădire care a fost construită cu destinaţia de biserică?! Dacă aude tovarăşul...”. Şi nici nu a mai intrat în clădire. La nivel central, s-au schimbat anumite legi şi s-a constatat că nu este bine să se despartă Istoria României de Istoria Partidului Comunist Român. Şi s-a decis să se construiască un Muzeu de Istorie Naţională care să aibă şi Istoria Partidului Comunist Român. După ce au plecat din clădirea actualului Muzeu de Artă Populară, aceasta a rămas iar goală.

În anul 1975, am venit în această clădire, care era o clădire goala, albă, nu avea nici măcar o draperie, absolut nimic.Şi aici trebuia să facem un Muzeu de Artă Populară. A fost greu pentru că am grăbit cercetarea de teren prin sate că să pot alcătui nişte colecţii cu care să acopăr toate domeniile etnografiei. Tot timpul eram prin sate şi am reuşit spre sfârşitul anului 1975 să deschid aici prima expoziţie de artă populară din Dobrogea. Aveam la vremea aceea, aproape 1000 de piese adunate. Cum am expus obiectele? Se luase bucăţi de pal, date cu var, puse pe pereţi de care am agăţat aceste piese.

Nu era foarte ştiinţific şi nici din punct de vedere al conservării, dar aşa s-a pornit. Iar eu am continuat până în anul 1980 cercetarea etnografică în satele din Dobrogea ca să aduc în Muzeu tot ceea ce însemna civilizaţie tradiţională. Am făcut cercetare şi în nordul Dobrogei întrucât acolo erau nişte note specifice, influenţe şi a altor etnii asupra creaţiilor româneşti. Acolo îi regăseam pe lipoveni, bulgari. Până în anul 1985, aveam o colecţie de aproximativ 3000-4000 de obiecte pentru Dobrogea.

Rep.: Impresionantă evoluţie! Ce a însemnat acest efort pentru dumneavoastră?

Maria Magiru: Pentru mine, era cea mai mare victorie să am un număr atât de mare de piese constituite pe colecţii şi introduse în circuitul expoziţional, pe rând, pe baza unei tematici de expoziţie. Adrian Rădulescu mi-a dat mână liberă, ceea ce a însemnat foarte mult pentru mine. Era foarte important şi pentru el să facem tot ceea ce consideram că este necesar pentru bunul demers al instituţiei. Eram doar eu şi două supraveghetoare. Eu comandam, dar tot eu făceam.

Rep.: Cum aţi reuşit să introduceţi exponente specifice celorlalte zone din România în cadrul Muzeului?

Maria Magiru: Turiştii care ne vizitau doreau să vadă toată România, nu doar Dobrogea. În felul acesta, am ales să facem achiziţii. Cum? Am mers în toate satele din ţară şi făceam. Eu, după anul 1973, când cei de la Bucureşti m-au depistat ca un posibil foarte bun etnograf, am fost captată în toate echipele de cercetare etnografică care erau organizate la nivelul tuturor zonelor etnografice din România.

Nu am să uit că în anul 1974 prima cercetare într-o echipă a Ministerului Culturii în care erau somităţi în cadrul etnografiei a fost la Obcinele Bucovinei, pe arhitectură tradiţională pe lemn, timp de o lună. Am făcut teren în toată ţara, zonele în capul meu erau foarte clare. I-am spus domnului Rădulescu că mă duc pe teren şi fac achiziţii. Era greu că trebuia să ai încrederea ţăranului că tu eşti om serios. Aşa am reuşit să devenim un muzeu de cuprindere naţională care acoperea toate zonele etnografice ale României. Nu mai trebuia să depindem de muzeele din Bucureşti.

Rep.: Achiziţii complete existau, muncă enormă depusă, de asemenea. Însă lipsea un lucru: statutul independent al instituţiei. Când aţi reuşit să-l obţineţi? Ce schimbări au survenit ulterior?

Maria Magiru: În anul 1990, am devenit muzeu cu personalitate juridică şi atunci experienţa acumulată în atâţia ani m-a determinat să mă gândesc la organizarea acestui muzeu după criterii ştiinţifice. Am realizat expoziţia permanentă, săli special destinate expoziţiilor temporare, am organizat muzeul pe compartimente. De exemplu, compartimentul de muzeograf care trebuia să se ocupe de evidenţa ştiinţifică a patrimoniului, fişe analitice; compartimentul de conservare a patrimoniului, care este foarte important în muzeu; compartimentul de restaurare- fără restaurare nu poţi să faci nimic. Majoritatea pieselor achiziţionate de pe teren erau prăfuite, îngălbenite şi trebuiau să intre în restaurare.

Rep.: După un început tumultos, dar cu un final fericit, cu ce probleme vă confruntaţi actualmente? Ce investiţii mai sunt necesare pentru bunul mers al activităţii?

Maria Magiru: Cea mai mare grija pe care o am eu în calitate de director, în acest Muzeu este starea de conservare a obiectelor şi dotarea laboratorului de conservare cu instrumental care să mă ajute să starea de conservare a acestora. În urmă cu 7-8 ani, am avut o problemă cu atacul unor microorganisme asupra textilelor şi am cumpărat atunci o etuvă. Totuşi, nu poate fi oprit atacul lor asupra obiectelor decât prin ultracongelatoare la -180 grade. Investiţiile din ultima perioadă le-am realizat chiar din bugetul propriu şi o să achiziţionăm şi acest ultracongelator. Trebuie să păstrăm sănătatea pieselor.

Rep.: La nivel administrativ, cum vă motivaţi angajaţii să reziste într-un domeniu atât de sensibil şi din punct financiar într-o lume dominată de excesul de interes pentru bani?

Maria Magiru: Reuşesc să le insuflu că dragostea de meseria pe care o fac trebuie să depăşească gândul că salariul este mic. Acum am un post de muzeograf la Secția de Relații cu publicul, iar candidații trebuie să fie absolvenți de Litere, în principal de limba engleză. La salariul pe care îl vor lua de 850 de lei, nu o să vină nimeni. Până acum am organizat două concursuri, dar nimeni nu s-a prezentat. Salariile sunt foarte mici. Un muzeograf cu o experiență de 22 de ani are un salariu de 1.300-1.400 de lei.

Dragostea pentru meseria pe care o fac trebuie să depășească gândul că salariile sunt mici. Cred că mulți au împrumutat de la mine dragostea pentru profesie. Pentru că cei care vin acum trebuie să fie tot timpul în acțiune, să nu stea liniștiți nici o clipă. Nu există nici un interes pentru cultură acum. Eu aici am reușit să am persoane bine pregătite, dar tineretul vine. Iar salariile sunt mizerabile.

Dacă nu se rezolvă în cultură problema salarizării, oamenii vin și pleacă. Mă îngrijorează situația aceasta și mereu am făcut atacuri în presă referitoare la lipsa de interes pentru cultură, nu am tăcut niciodată. Eu sunt bucuroasă că personalul pe care l-am format în acești ani, au înțeles că trebuie să rămână pentru că vor veni și vremuri mai bune. Am reușit să le insuflu această dragoste pentru cultură. Am personal care vin pe jos la serviciu ca să nu plătească transportul, dar care își fac treaba ca atare.

Diana NEAŢĂ