Opinia unui psihanalist: „99% dintre copiii cu ADHD sunt diagnosticați greșit!”

ADHD-ul sau tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenție este o afecțiune care îi sperie, în prezent, pe mulți dintre părinți. Pentru că din ce în ce mai mulți copii sunt diagnosticați cu această afecțiune. Dar părerile sunt împărțite când vine vorba despre ADHD. Sunt voci care consideră că această afecțiune nu există, fiind vorba doar despre a da o denumire medicală, științifică, răsfățării și lipsei celor șapte ani de acasă. Pe de altă parte, alții consideră că o parte din responsabilitatea creșterii alarmante a cazurilor de ADHD le aparține specialiștilor care pun diagnostice fără a observa într-adevăr copilul, după „o grilă de simptome care i-au fost livrate”.

Psihanalistul Ioana Scoruș spune că aproximativ 40% dintre copiii care ajung în cabinetul ei au primit diagnosticul de ADHD în trecut. Dar că, în realitate, puțini au într-adevăr această afecțiune.

„Cam 40% dintre copiii aduși la cabinet au fost diagnosticați cu ADHD. Când aud de diagnosticul ăsta, văd negru. Pentru mine, așa ceva nu există. Există, în schimb, multă incompetență, adică refuzul specialistului de a observa copilul și de a(-l) gândi cu mintea sa, în afara grilelor de simptome care i-au fost livrate.

„Povestiți-mi, vă rog, despre copilul dumneavoastră”, îi spun părintelui. Iar părintele începe să înșire litania auzită de la medic/psiholog, cu tot cu termenii de specialitate aferenți, despre care crede că dau greutate spuselor lui. Îl las să-și spună poezia, după care, invariabil, îl surprind: „Și acum, vă rog povestiți-mi despre copil așa cum îl vedeți dumneavoastră, nu medicul.” La care părintele, blocat, mă privește ca și cum ar înțelege pentru prima oară că una e una, alta e alta. De foarte multe ori, nici nu știe ce să spună. Îngaimă ceva despre „nu e cuminte la grădiniță/școală”, sau „nu e atent”, sau „deranjează alți copii”, dar cam atât. După vreo 10 minute, timp în care copilul ne privește și ne ascultă stând cumințel, cu o mutriță vinovată, cu mânuțele adunate în poală, spun, arătând spre copil: „Dacă l-aș pune să reproducă ce-a auzit, copilul dvs, care a stat neclintit ascultându-ne, ar repeta cuvânt cu cuvânt tot ce-am vorbit. Spuneți că acesta este un copil neatent, care ne-a deranjat cu hiperactivitatea lui?” Părintele mă privește descumpănit, de parcă ar vedea girafa lui Marin Preda.

Întreb copilul dacă ar vrea să-l învăț un joc. Ochișorii îi capătă o strălucire bruscă, zâmbește timid și dă din cap. Îi spun regulile jocului (un joc de desenat împreună ceva, ceva cu creioane colorate) și, vreme de 10 minute, ne jucăm. Copilul se implică cu curiozitate și atenție. „Să-i înveți și pe prietenii tăi jocul ăsta”, îi spun. La care dă vesel din cap. Știu că, la plecare, va lua coala de hârtie cu el.

Nu, 99% dintre copiii diagnsoticați cu ADHD nu au niciun fel de ADHD. Sunt copii plini de viață, care vor doar să se joace în legea lor, care nu vor să fie țintuiți pe scăunele cu mâinile la spate, care nu vor să se joace după regulile pedagogice ale adulților care iau copilul drept un obiect care trebuie modelat într-o formă prestabilită.

Oameni buni, datoria copilului este joaca, nu să stea „cuminte”, adică să nu vă deranjeze. E ceva în neregulă cu un copil cuminte. Speriați-vă dacă aveți un astfel de copil. Fugiți de grădinițele care vă învață copiii să scrie și să socotească, care oferă lecții de engleză și de balet în loc de ore de joacă. Un copil căruia i se distruge capacitatea de a se juca este un copil căruia i s-a distrus, pentru totdeauna, capacitatea de a fi creativ. Lăsați literele, socotitul, scrisul numelui, cititul, nu sunt achiziții potrivite copilului de grădiniță. Cu toate astea va fi hărțuit de școală, măcar cei 7 ani de până la școală lăsați-l să fie copil. Nu, copilul dvs nu are ADHD, simptomele lui sunt doar o cerere care vi se adresează dvs ca părinte, și nu medicului.

Nimic nu e mai atroce ca un medic care dă copilului un tratament medicamentos care să-i remită „simptomele”. Un soi de asasinat din incompetență. Dar și mai atroce este un părinte care chiar dă copilului tratamentul respectiv, un părinte care confundă „necumințenia” cu o boală. Întotdeauna părintele este problema copilului, și nu copilul problema părintelui.

Simt nevoia unui post scriptum. Nu spun că ADHD nu există, spun doar că majoritatea covârșitoare a copiilor diagnosticați astfel sunt diagnosticați greșit”, a postat psihanalistul pe pagina personală de Facebook.

F.B.