Până la urmă, începe războiul sau nu?

Am pierdut şirul săptămânilor de când "chestiunea ucraineană" ţine capul de afiş pentru orice înseamnă politică, diplomaţie, război, separatism teritorial, referendum, geografie, comerţ ş.a.m.d. şi a venit momentul să ne întrebăm: ce se întâmplă de fapt? Se spune că prima victimă a războiului este, întotdeauna, adevărul, iar istoria devine un sfetnic bun, pentru ca marile greşeli să nu se repete. Să încercăm, astfel, un exerciţiu de concentrare. În 1853, izbucnea prima cafteală modernă în Crimeea şi fie că vorbim de războiul Crimeeii (1853 - 1856), fie de Primul (1914 - 1918) sau al Doilea Război Mondial (1939 - 1945), această triadă a groazei a beneficiat de o caracteristică specială: nici cele mai frumoase şi dornice dame nu-i puteau opri pe bărbaţii Europei din dorinţa aprigă de a se măcelări între ei. În ultima epocă a eroismului, floarea tinerimii forma cozi interminabile la încorporare, cu ziarul la subraţ, pe care trona semeţ varianta primitivă de breaking news: "Război"! Acum, vremurile s-au schimbat. Odată cu ele şi mentalitatea pe continent. Conflictul din Crimeea pare să nu trezească prea multe sentimente în calculatul german, conservatorul britanic, indecisul francez, şomerul spaniol, arogantul italian sau miserupistul-egoist român. Aceeaşi stare de spirit se reflectă şi la nivel înalt - decizional. De când a început intervenţia tipică rusească în Crimeea, Barack Obama se întreţine cu Angela Merkel în hotline-uri de curtoazie, numai bune pentru agenţiile de presă, iar sancţiunile economice impuse ar putea determina Rusia să se îndrepte spre pieţele asiatice, nefiind astfel afectată în buget cu nici un eurocent, rublacent sau oricare alt cent, fluierând astfel a pagubă cu mâna pe robinetul numit şi Gazprom, la adresa bravei lumi occidentale. Obama nu vrea să creadă în război, fluturând steagul diplomaţiei, iar Merkel s-a arătat deranjată în convorbirea cu Vladimir Putin, pentru că 80 de soldaţi ruşi au ocupat o staţie de distribuţie de gaze în afara Crimeeii, lăsând astfel, din partea Germaniei, cale liberă anexării "conform dreptului internaţional". Mai nou, nici gălăgioasa piaţă Euromaidan nu crede în război, dacă îi dăm crezare lui Iuri Kondrienko, din Odessa: "Să spunem avos (trad.: un cuvânt vechi care înseamnă poate va trece)". Prin urmare, dacă actorii principali nu cred în război, nu am nici eu motive. Şi mai e ceva. Ce se întâmplă acum în Crimeea îmi aduce aminte de clasicul sinucigaş, care, cocoţat pe turn, zice că se aruncă, dar aşteaptă televiziunile şi ziarele şi radio-urile şi pe oricine ar putea profita de pe urmei unei drame false. Astfel, dacă ruşii şi ucrainenii ar fi vrut să se ia la bătaie, ar fi făcut-o de mult, pentru că nu s-ar fi deranjat nimeni să-i oprească. Şi iată că nu o fac nici acum, după anexarea provinciei de Rusia. Până la urmă, fie că va izbucni sau nu războiul, partea dramatică o oferă (cine altcineva?) România. Gard în gard cu diverse autorităţi numite, alese, autoproclamate ruse sau ucrainene, noi continuăm politica ultimului sfert de secol: Guvernele de la Bucureşti nu dau doi bani pe românii din Ucraina. Poate la anul, pentru că acum vin alegerile, adică alea pentru binele românilor. Fraierit şi de data asta, electorat? Într-un fel este şi de înţeles. O ţară mică, aşa cum e România, într-un astfel de demers, ar putea primi sprijin exact cât primeşte acum Ucraina. Aşa o fi sau nu? Însă, asta ar mai ţine şi de dreptate, onoare, curaj şi patriotism. Nouă ne lipsesc toate patru.

Marius Florian VASILE