Sindromul antifosfolipidic: cauze, simptome, tratament

Sindromul antifosfolipidic apare atunci când sistemul imunitar creează în mod greșit anticorpi care fac sângele mai susceptibil să se coaguleze.

Sursă foto: Shutterstock

Ce este sindromul antifosfolipidic?

Sindromul antifosfolipidic, cunoscut și sub numele de sindrom Hughes, este o tulburare a sistemului imunitar care duce la un risc crescut de formare a cheagurilor de sânge, scrie doc.ro.

Din acest motiv, persoanele cu această boală au un risc mai mare de a dezvolta afecțiuni precum tromboza venoasă profundă (un cheag de sânge care se dezvoltă de obicei la nivelul piciorului), tromboză arterială (un cheag într-o arteră, care poate provoca un accident vascular cerebral sau un infarct) sau cheaguri de sânge în creier, care duc la probleme de echilibru, mobilitate, vedere, vorbire și memorie.

În timpul sarcinii, acest sindrom poate duce la deces fetal, cauzat de diverși anticorpi direcționați împotriva uneia sau mai multor proteine legate de fosfolipide.

La unii dintre pacienții cu sindrom antifosfolipidic, tromboze extinse apar în vasele mici care alimentează mai multe organe, inclusiv creierul - cauzând defecte neurologice. Această afecțiune se numește sindrom antifosfolipidic catastrofal și poate fi confundat cu coagulare intravasculară diseminată, trombocitopenie indusă de heparină și microangiopatie trombotică.

Din ce cauze apare sindromul antifosfolipidic?

Sindromul antifosfolipidic este o boală autoimună, ceea ce înseamnă că sistemul imunitar, care de obicei protejează corpul de infecții și boli, atacă țesutul sănătos din greșeală. În cazula cestei afecțiuni, sistemul imunitar produce anticorpi anormali numiți anticorpi antifosfolipidici. Aceștia vizează proteine atașate moleculelor de grăsime (fosfolipide), ceea ce face mai probabilă coagularea sângelui.

Nu se știe ce anume determină sistemul imunitar să producă anticorpi anormali. La fel ca în cazul altor boli autoimune, se crede că factorii genetici, hormonali și de mediu joacă un rol în apariția acestui sindrom. Boala poate afecta persoanele de toate vârstele, inclusiv copiii și bebelușii, însă majoritatea oamenilor sunt diagnosticați cu sindromul antifosfolipidic între vârstele de 20 și 50 de ani.

Factorii de risc pentru apariția sindromului antifosfolipidic sunt sexul (boala e mai frecventă în rândul femeilor), tulburările sistemului imunitar (lupus, sindromul Sjogren), infecțiile (SIDA, hepatita C, boala Lyme), unele medicamente (hidralazina, fenitoina, amoxicilina) și istoricul familial de sindrom antifosfolipidic.

Ce simptome prezintă o persoană cu sindrom antifosfolipidic?

Semnele sindromului antifosfolipidic pot include:

Cheaguri de sânge în picioare, care se manifestă prin durere, umflături și roșeață și se pot deplasa la plămâni (embolie pulmonară).

Avorturi spontane repetate sau nașterea unor copii morți. Alte complicații ale sarcinii includ tensiunea arterială periculoasă (preeclampsia) și nașterea prematură.

Accident vascular cerebral. Un accident vascular cerebral poate apărea la un tânăr care are sindromul antifosfolipidic, dar nu are factori de risc cunoscuți pentru bolile cardiovasculare.

Atac ischemic tranzitor. Similar unui accident vascular cerebral, atacul ischemic tranzitor durează de obicei doar câteva minute și nu provoacă daune permanente.

Eczemă. Unii oameni cu sindrom antifosfolipidic dezvoltă o erupție de culoare roșie cu un model dantelat.

Există și simptome care apar mai puțin frecvent, cum ar fi:

Simptome neurologice - dureri de cap cronice, inclusiv migrene; demența și convulsiile sunt posibile atunci când un cheag blochează fluxul de sânge către părți ale creierului.

Boală cardiovasculară - Sindromul antifosfolipidic poate afecta valvele cardiace.

Sângerare - Unii oameni se confruntă cu o scădere a celulelor sangvine necesare coagulării, ceea ce poate duce la episoade de sângerare, în special din nas și gingii. De asemenea, sângerarea se poate produce în piele, apărând sub formă de pete mici și roșii.

Cum se diagnostichează sindromul antifosfolipidic?

Boala se diagnostichează prin teste de laborator, și anume timpul parțial de tromboplastină. Testarea se face la pacienții care așteaptă să fie supuși unei proceduri invazive sau la cei cu sângerări sau coagulare inexplicabile. Anticorpii antifosfolipidici din plasma pacientului sunt apoi măsurați direct prin imunoanalize ale anticorpilor IgG și IgM care se leagă de complexele fosfolipid / beta-2 glicoproteină 1.

Ce opțiuni de tratament există pentru sindromul antifosfolipidic?

Deși sindromul antifosfolipidic nu se vindecă, riscul de a dezvolta cheaguri de sânge poate fi redus foarte mult dacă boala este diagnosticată corect. De obicei, se prescrie un medicament anticoagulant, de exemplu warfarina sau un antiplachetar, cum ar fi aspirina în doze mici. Acestea reduc probabilitatea formării de la sine a cheagurilor de sânge, dar nu împiedică formarea cheagurilor atunci când o persoană se taie, de exemplu.

Tratamentul cu aceste medicamente poate îmbunătăți, de asemenea, șansele unei femei gravide de a duce sarcina cu bine la termen. Cu ajutorul tratamentului, se estimează că există aproximativ 80% șanse ca sarcina să fie dusă la termen.

Majoritatea persoanelor afectate de sindromul antifosfolipidic răspund bine la tratament și pot duce o viață normală și sănătoasă, însă există și un procent mic de pacienți cu această boală la care continuă să se formeze cheaguri de sânge în ciuda tratamentului. În funcție de ce organ este afectat de cheagurile de sânge și de cât de severă este obstrucția fluxului sangvin către acel organ, sindromul antifosfolipidic netratat poate duce la deteriorarea permanentă a organelor sau la deces.

Ce măsuri de stil de viață poate lua pacientul?

În funcție de planul de tratament pentru sindromul antifosfolipidic, există pași suplimentari pe care o persoană diagnosticată cu sindrom antifosfolipidic îi poate face pentru a se proteja. Dacă ia medicamente pentru diluarea sângelui, e important să evite rănirile și sângerările. Astfel, vor fi evitate sporturile de contact sau alte activități care ar putea provoca vânătăi sau răniri, se va folosi o periuță de dinți moale și ață cerată, iar bărbieritul se va face cu un aparat de ras electric.

De asemenea, anumite alimente și medicamente pot interfera cu funcționarea diluanților de sânge. De exemplu, vitamina K poate reduce eficacitatea warfarinei, dar nu și a altor anticoagulante, de aceea e necesar ca pacientul să întrebe medicul dacă există alimente pe care nu are voie să le consume. E posibil să fie interzis consumul unor cantități mari de alimente bogate în vitamina K, cum ar fi avocadoul, broccoli-ul, varza, varza de Bruxelles, varză, năutul etc. De asemenea, sucul de afine și alcoolul pot crește efectele warfarinei.

Anumite medicamente, vitamine și produse pe bază de plante pot interacționa la modul periculos cu warfarina, printre acestea numărându-se unele analgezice fără prescripție medicală, medicamente pentru răceală, remedii pentru stomac sau multivitamine, precum și produse cu usturoi, ginkgo biloba și ceai verde.