Vasile Dîncu explică drama muncitorilor români: „Sunt meniți să dispară în balele nesfârșite ale capitalismului“

Președintele Consiliului Național al PSD, profesorul Vasile Dâncu, publică un editorial cu ocazia zilei de 1 Mai intitulat Onoare muncii!. El face o analiză a ceea ce mai înseamnă azi muncitorul român în „malaxorul” capitalismului actual. Muncitorii îl „înțeleg pe Iisus, au moștenit de la el Golgota”, este de părere Dîncu, scrie stiripesurse.ro.

Vasile Dâncu

„ONOARE MUNCII!

Am așteptat azi să văd ce mesaje mai dau politicienii de 1 mai muncitoresc. Aproape că au lipsit mesajele, doar turismul si Covidul erau subiectele tuturor. Se întâmplă asta poate pentru că mai este mult până la campania electorală viitoare și cei ce muncesc, sintagmă veche, vor uita până in 2024 dacă azi le-i spus o vorbă bună sau le-ai făcut cadou trei mici electorali și o bere.

De fapt, azi nu mai este la modă să vorbim despre muncă și despre muncitori. Capitalismul a diminutivizat totul, a ascuns sub cuvinte poleite și neologisme meseriile, ocupațiile sau modul în care cea mai mare parte dintre semenii noștri își vând energia, forța, timpul și viața lor în schimbul unui salariu. Munca nu a dispărut în ciuda ciberneticii, a virtualului, a corporatismului sau capitalismului cognitiv. Dacă nu mai sunt atât de evidente salopetele albastre, fabricile cu ciocane încrucișate deasupra halelor șau demonstrațiile și dansurile tematice de 1 mai, nu înseamnă că a dispărut sudoarea, mâinile crăpate, salariile de mizerie sau accidentele de muncă. Nici sandviciurile care umplu de mirosului salamului vestiarele și halele unde duhnește a plastic, cauciuc sau motorină, nici schimbul trei și nici nici înjurăturile șefilor.

Munca abrutizantă a celor care stau opt ore la bandă, în fața mașinii de tricotat sau în atelierul mecanic nu a fost încă înlocuită de roboți. Sunt milioane de oameni care asudă pe câmp, sapă șanțuri si auzim de ei doar când se surpă peste ei pământul și mor, care fac curățenie in urma nostră, curăță orașele de gunoaie și rahatul fiecărei zile. Sute de mii de români pe câmpuri de sparanghel și căpșuni lucrează zi lumină și adorm apoi ca sardelele în grajduri sau depozite insalubre. Miile de badante românce șterg la fund bătrânii Europei sclerozate și se întorc cu capul plecat în avioanele lowcost si cu mâinile ascunse sub gențile pe care le tin în poală. Dar pe ei rareori îi vedem la televizor. Eventual atunci când se sinucid sau când îi lovesc tot felul de nenorociri. Ei sunt invizibilii lumii noastre, oricât ar fi de mulți, sunt meniți sa dispară după perdele, în debarale sau în balele nesfârșite ale capitalismului.

Da, a dispărut demult până și mica nomenclatură a proletariatul care a avut un vis scurt și utopic, implantat de Partidul Comunist, acela de a înlocui elita, de a trimite intelectualii la canal sau de a deschide cu forța porțile paradisului doar pentru clasa muncitoare. Au dispărut și visele, marșurile sau mândria de a da țării lumina.

Mi-e vie însă amintirea palmelor crăpate și aspre ale mamei mele care își cerea iertare pentru că mă mângâia îngrijorata pe față când reveneam în vacanțe de la liceu sau de la facultate. Multe sau schimbat în ultimele decenii de tranziție și agonie, dar munca a rămas. Grea, abrutizantă, uneori neplătită sau plătită foarte prost. Epuizantă și brutală, munca grea rămâne o constantă lumii.

Mă plec în fața lor, uneori lăcrimez când văd bătrâni obosiți, ostenindu-se la cele mai umilitoare munci, alteori îmi vine să urlu pentru că știu că viața lor și a copiilor lor nu se va schimba radical, oricât ai încerca sa faci o schimbare în lume. Dacă munca era buna, o alegeau domnii – îmi spunea bunicul Sebastian. Copiii lor tot mai rar vor reuși să scape din acest infern, să facă scoli înalte, cei mai mulți copii vor moșteni de la părinții lor uneltele muncii de o viață. Nimeni n-o să vină sa-mi ia mistria si canciocul din mână, îmi spunea câteodată abătut socrul meu.

Totul este o spirala suferinței. Câteodată, îmi spunea un miner în copilărie, prieten bun cu tata, când mă culc îmi trece prin cap gândul ca as fi foarte fericit dacă dimineață nu m-aș mai trezi. Dar nu se întâmplă asta, deșteptătorul cu limba de metal si clopoței deasupra, sună nemilos și calvarul reîncepe. Suferința a milioane de români care fac munci umilitoare sau abrutizante reîncepe în fiecare dimineață.

Și totuși, în fiecare dimineața, mulți dintre acești oameni îi mulțumesc lui Hristos că au un loc de muncă și ce pune pe masă la copii. Ei il înțeleg pe Isus, au moștenit de la el Golgota.

De aceea în noaptea acesta a Învierii spunem HRISTOS A ÎNVIAT! Dar aduc aici și un elogiu pentru suferință și osteneala celor care ne fac viața mai bună. ONOARE MUNCII!”, a spus Vasile Dîncu, pe pagina sa de Facebook.