Afacerea SAFE: Bolojan trimite miliardele spre Germania, iar industria românească așteaptă promisiuni

Dezbaterea despre programul SAFE a explodat miercuri seară la Antena 3 CNN, unde au fost prezentate documente și comparații care pun Guvernul Bolojan într-o lumină extrem de incomodă. România se împrumută cu miliarde de euro pentru apărare, dar o parte covârșitoare din primul pachet militar merge către Germania, în timp ce Polonia își prezintă propriul program SAFE ca pe o injecție masivă în industria națională.

Ilie Bolojan

Este vorba despre bani împrumutați, nu despre fonduri europene nerambursabile, despre contracte de miliarde care vor fi plătite de statul român pe termen lung și despre întrebarea esențială dacă România folosește această șansă pentru a-și reconstrui industria de apărare sau doar pentru a finanța marile companii militare ale altor state.

Polonia explică public, România tace până apar documentele în presă

O comparație între modul în care Polonia comunică programul SAFE și felul în care România a ajuns să discute despre propriile alocări abia după ce documentele au apărut în spațiul public a fost făcută la Antena 3 CNN. Televiziunea a difuzat momentul în care premierul polonez Donald Tusk, alături de responsabili militari și oficiali, a explicat unde se duc banii, ce instituții beneficiază și cât rămâne în industria poloneză.

Datele prezentate de partea poloneză sunt spectaculoase. Polonia are acces la aproximativ 43,7 miliarde de euro prin SAFE, iar 89% din bani ar urma să fie direcționați către companii interne din industria de apărare. În plus, premierul Donald Tusk a ținut să precizeze că industria germană ar beneficia de doar 0,37% din programul SAFE al Poloniei. Guvernul polonez a comunicat oficial că aproape 12.000 de companii cooperante cu industria de apărare pot fi parte a acestui efort.

În oglindă, România apare cu o imagine radical diferită. Din primul pachet MApN, evaluat la 8,33 miliarde de euro, 5,69 miliarde de euro ar urma să meargă către Rheinmetall, gigantul german al industriei de apărare, pentru șapte programe distincte. Asta înseamnă aproximativ 68% din primul pachet militar prezentat Parlamentului, nu din întreaga alocare SAFE a României, dar proporția rămâne uriașă și politic greu de apărat.

Ce este SAFE: împrumuturi pe termen lung, nu bani gratis

SAFE, Security Action for Europe, este instrumentul european prin care Uniunea Europeană pune la dispoziția statelor membre împrumuturi de până la 150 de miliarde de euro pentru creșterea rapidă a investițiilor în apărare, achiziții comune și dezvoltarea bazei industriale europene de apărare. Nu este vorba despre granturi, ci despre credite.

Împrumuturile pot avea o maturitate de până la 45 de ani și o perioadă de grație de până la 10 ani pentru rambursarea principalului. Cu alte cuvinte, România nu primește bani nerambursabili, ci se împrumută în condiții considerate mai avantajoase decât cele pe care le-ar putea obține singură de pe piețe, datorită ratingului mai bun al Uniunii Europene. Dar chiar și așa, banii trebuie returnați, iar dobânzile trebuie plătite.

Dacă statul român se împrumută pentru câteva decenii, întrebarea firească este ce rămâne în România după aceste contracte. Rămân fabrici retehnologizate, lanțuri de producție, tehnologie, locuri de muncă, furnizori români și capacitate industrială reală? Sau rămân doar câteva linii de asamblare, mentenanță și promisiuni de localizare, în timp ce partea consistentă a banilor pleacă spre marile companii germane?

România, a doua cea mai mare alocare SAFE din UE, dar cu primul pachet dominat de Germania

România are o alocare SAFE de aproximativ 16,68 miliarde de euro, a doua ca mărime după Polonia. Din acești bani, primul pachet de înzestrare al MApN a ajuns la vot în Parlament și are o valoare de 8,33 miliarde de euro. Parlamentul român a aprobat contractele, iar Rheinmetall va fi principalul contractor pentru aproximativ 5 miliarde de euro, în proiecte care includ fabrica de pulberi, mașini de luptă ale infanteriei, sisteme de apărare antiaeriană, tancuri și preluarea șantierului naval Mangalia pentru construcția de corvete.

Lista contractelor arată suma de 5,69 miliarde de euro pentru Rheinmetall, din totalul de 8,33 miliarde de euro. Cel mai mare contract este cel pentru mașina de luptă a infanteriei Lynx, evaluat la aproximativ 2,598 miliarde de euro, cu un grad de localizare anunțat de 40% la Automecanica Mediaș.

Guvernul poate susține că există localizare în România, dar localizarea nu anulează faptul că titularul marilor contracte este o companie germană. Iar când peste două treimi din primul pachet militar se concentrează într-o singură direcție, întrebarea despre dependență strategică devine inevitabilă, iar suspiciunile că la mijloc ar fi interese obscure sunt logice.

Bolojan respinge acuzațiile, dar nu răspunde complet problemei de fond

Premierul Ilie Bolojan a respins, miercuri seară, acuzațiile privind o presupusă „deturnare” a banilor SAFE. „Este foarte ușor să arunci cu vorbe în spațiul public care n-au nicio acoperire. E cel mai simplu lucru. E mult mai greu să faci ca lucrurile să se întâmple”, a spus premierul la TVR 1.

Șeful Guvernului a explicat că SAFE a fost creat după invazia Rusiei în Ucraina, pe fondul nevoii de întărire a flancului estic și al impredictibilității comportamentului Rusiei. Potrivit lui Bolojan, mecanismul are două obiective: dotarea armatelor naționale și întărirea industriei europene de apărare.

Bolojan a insistat că România urmărește „localizarea unei ponderi cât mai mari în România”, astfel încât fabricile românești din zona militară, multe dintre ele fără comenzi și în pierdere, să fie retehnologizate. El a vorbit și despre salvarea unor șantiere aflate în dificultate, trimițând evident spre cazul Mangalia.

Argumentul premierului este corect până la un punct. SAFE chiar este gândit pentru apărare și pentru industria europeană, iar Germania este, formal, un furnizor european eligibil. Problema este însă alta. Dacă Polonia poate să spună că 89% din bani merg către industria sa internă, România trebuie să explice de ce, în primul pachet major, partea leului merge către Rheinmetall, iar vechile uzine românești apar mai degrabă ca elemente secundare, subcontractori, locații de asamblare sau promisiuni de viitor.

Vizita din Germania capătă o altă greutate

În acest context, vizita oficială făcută de Ilie Bolojan în Germania capătă o semnificație politică suplimentară. Premierul s-a aflat în Germania în perioada 27-28 ianuarie 2026, la invitația cancelarului Friedrich Merz, pe o agendă care includea cooperarea economică, afacerile europene și securitatea.

Din delegație au făcut parte, între alții, șeful Cancelariei prim-ministrului, Mihai Jurca, ministrul Apărării, Radu Miruță, și șeful Statului Major al Apărării, generalul Gheorghiță Vlad.

În afară de Germania restul deplasărilor externe ale lui Bolojan ca premier au fost de o importanță redusă. Au existat și Republica Moldova, Bruxelles/instituțiile europene, Austria și o oprire la Budapesta. Dar vizita în Germania a fost, fără îndoială, una dintre cele mai importante vizite bilaterale ale mandatului și, retrospectiv, cea mai încărcată de semnificație în zona economică, industrială și militară.

Când, la câteva luni distanță, apare lista contractelor și se vede că Rheinmetall este beneficiarul dominant al primului pachet SAFE, vizita de la Berlin nu mai poate fi privită doar ca o deplasare diplomatică obișnuită. Ea intră inevitabil în logica întrebării puse la Antena 3 CNN: ce s-a discutat, cu cine, pe ce criterii și de ce România nu a avut o dezbatere publică reală înainte să angajeze miliarde de euro împrumutate?

Polonia își construiește povestea industrială, România invocă localizarea

Polonia a prezentat SAFE ca pe un program național de dezvoltare industrială. A vorbit despre PGZ, despre companii poloneze, despre aproape 12.000 de cooperanți, despre sisteme produse intern și despre bani care trebuie să întărească simultan armata, industria și economia.

România vorbește despre localizare, dar localizarea nu este același lucru cu finanțarea industriei naționale. În unele cazuri, localizarea poate însemna producție efectivă. În altele, poate însemna asamblare, mentenanță, vopsire, software sau integrare parțială. Diferența contează enorm atunci când discutăm despre miliarde de euro care vor fi rambursate timp de decenii.

Există proiecte cu impact local real, cum este fabrica de pulberi de la Victoria, realizată împreună cu Rheinmetall, evaluată la 535 de milioane de euro, unde ar urma să înceapă construcția în 2026, să fie finalizată în aproximativ trei ani și să creeze circa 700 de locuri de muncă.

Există și localizări anunțate la Automecanica Mediaș, la Mangalia, la GDELS România, la Iveco România, la IAR Brașov sau la Thales România. Dar marile întrebări rămân: ce primesc vechile uzine românești de apărare, precum Plopeni, Sadu, Mija, Tohan, Făgăraș, Filiași sau Cugir? Ce contracte ferme au? Ce tehnologie primesc? Ce capacități industriale noi rămân în proprietate românească sau sub control românesc?

Deocamdată, răspunsul public este neclar. Victoria este un caz vizibil. Cugir și Sadu apar în discuții legate de arma de asalt și muniția aferentă, pe zona MAI. Dar în lista mare a pachetului MApN nu se vede o revitalizare coerentă a Romarm sau a rețelei clasice de uzine militare românești. Guvernul vorbește despre „fabricile noastre”, dar documentele publice arată mai degrabă o arhitectură dominată de mari contractori străini, cu participare locală variabilă.

Dependența strategică: toate ouăle într-un singur coș german

Un alt punct vulnerabil este concentrarea. În apărare, dependența de o singură companie sau de o singură țară nu este doar o problemă economică, ci una strategică. Dacă muniția, blindatele, sistemele antiaeriene, navele și alte capabilități ajung să depindă masiv de același furnizor, România își reduce marja de negociere și își asumă riscuri pe termen lung.

Defence Industry Europe a scris despre acuzații și îngrijorări privind o posibilă direcționare a programului pentru mașina de luptă a infanteriei către Rheinmetall, despre competiție limitată și despre riscul ca România să obțină beneficii industriale mai mici decât cele promise, mai ales în condițiile în care producția Lynx este centrată în Ungaria. Publicația notează și preocupări privind faptul că doar unii furnizori ar fi primit solicitări detaliate în anumite programe, ceea ce ridică probleme de transparență și concurență.

Această critică nu înseamnă că Rheinmetall nu este un furnizor capabil. Dimpotrivă, este unul dintre cei mai mari producători europeni de armament. Tocmai de aceea, întrebarea nu este dacă Germania poate livra, ci dacă România și-a negociat suficient de bine propriul interes național.

Nemulțumiri în Franța și rezerve americane față de SAFE

În paralel, au apărut în presă informații despre nemulțumiri în zona companiilor franceze, iritate de ponderea contractelor care ar urma să ajungă în Germania. Surse din industrie spun că firmele franceze ar fi deranjate de faptul că Germania ar putea primi contracte SAFE de peste 6 miliarde de euro, în timp ce companiile franceze ar urma să primească proiecte de valoare mai mică.

Separat, Associated Press a relatat că Statele Unite au criticat deschis inițiativele europene de apărare de tip SAFE, ambasadorii americani la UE și NATO susținând că astfel de programe limitează accesul companiilor americane, reduc competiția și pot afecta apărarea colectivă.

Aceste informații arată că deciziile Bucureștiului sunt urmărite atent și de alți parteneri, mai ales când România concentrează sume atât de mari într-o singură direcție industrială.

Problema politică pentru Bolojan

Pentru Ilie Bolojan, problema nu este că România cumpără armament european. Problema este că Guvernul cere societății să accepte un împrumut uriaș, pe zeci de ani, fără să fi explicat din timp și pe larg de ce o pondere atât de mare din primul pachet militar merge către Germania.

Premierul spune că apărarea este ca termoficarea: nu o vezi când funcționează, dar îi simți lipsa când se strică. Metafora este corectă, dar incompletă. Pentru că și la termoficare contează cine ia contractele, cine repară conductele, cine plătește factura și dacă după investiție sistemul chiar funcționează mai bine.

În cazul SAFE, factura va fi plătită de România. Nu de Comisia Europeană, nu de Germania, nu de Rheinmetall. România ia împrumutul, România îl rambursează, România suportă costurile, iar generațiile următoare vor trăi cu efectele acestor decizii.

De aceea, întrebarea ridicată la Antena 3 CNN rămâne legitimă: dacă Polonia poate transforma SAFE într-un program național de aproape 12.000 de companii și 89% bani direcționați către industria internă, de ce România apare, în primul pachet major, cu aproape 70% din bani direcționați către un gigant german?

Bolojan poate respinge acuzațiile de „deturnare”. Poate invoca nevoia de securitate, flancul estic, Rusia, NATO și urgența dotării Armatei. Dar nu poate evita la nesfârșit întrebarea de fond: ce rămâne concret în România din aceste miliarde împrumutate? Relatează știripesurse.