Cât de mare e distanța de la „băieții se mai bat câteodată” la crimă

La evenimente de o agresivitate extremă, precum crima comisă de adolescenți la Cenei, nu se ajunge dintr-un act spontan, sunt de părere specialiștii. Semne ale unui comportament care necesită intervenție de specialitate există, dar sunt adesea ignorate.

Crima care a îngrozit România,  generând inclusiv un val de solicitări de reducere chiar până la 10 ani a vârstei de la care o persoană poate răspunde penal pentru fapte de gravitate extremă, poate reprezenta un moment de cumpănă, în care adulții să-și pună întrebări și să analizeze dacă nu cumva putea fi modificat cursul evenimentelor. „Aceste cazuri ne trag un semnal de alarmă clar. Este nevoie de o implicare a noastră a tuturor în sănătatea mintală a copilului și adolescentului, în prevenția timpurie, nu doar să reacționăm după producerea unor tragedii”, spune medicul primar psihiatrie infantilă Georgiana Mihai, într-o declarație pentru „Adevărul”.

Astfel de comportamente șocante nu se manifestă din senin, explică medicul: 

„Din perspectivă medicală, astfel de evenimente de agresivitate extremă la copil și adolescent nu apar niciodată din senin. Chiar dacă uneori par declanșate de un conflict minor sau aparent banal, ele sunt de regulă rezultatul unor acumulări de factori de risc care nu au fost identificați și gestionați la timp”.

Există situații în care actul violent poate avea un caracter aparent spontan, însă spontaneitatea este mai degrabă declanșatorul final, nu cauza reală, continuă medicul. Ce se ascunde de fapt în spatele acestor comportamente ale copiilor și adolescenților este, frecvent, o dificultate de reglare emoțională, o toleranță scăzută la frustrări minime, o impulsivitate marcată, o lipsă a abilităților de rezolvare pașnică a conflictelor. Adesea cei care ajung să se manifeste astfel au experimentat trauma, neglijarea, bullying-ul sau expunerea repetată la violență în mediul de viață, arată dr. Mihai.

Semnele pe care tindem să le normalizăm

În majoritatea cazurilor există semne de avertizare, pe care în schimb adulții le pun pe seama vârstei, a hormonilor, a temperamentului copilului etc.

Adolescenții care ajung să comită fapte atât de grave au manifestat și anterior agresivitate. Alte semne pot fi: dificultăți de relaționare, iritabilitate marcată, o lipsă de empatie, încălcare repetată de reguli.

„Pleacă de acasă fără să spună, nu se întoarce la timp, pleacă noaptea de acasă, denaturează adevărul, amenință. Problema este că adesea aceste semnale sunt minimalizate de către adulți, sunt puse pe seama vârstei sau a hormonilor și sunt gestionate exclusiv prin pedepse sau sancțiuni, fără să ceară o evaluare psihologică sau psihiatrică”, spune medicul Georgiana Mihai.

Despre cum se ajunge aici este o discuție care trebuie purtată nu doar astăzi, când suntem șocați de fapta comisă în județul Timiș, ci factorii care duc la astfel de comportamente este necesar să fie cunoscuți pentru a se recunoaște un comportament la risc.

„Cauzele reacțiilor extreme sunt de obicei multifactoriale. Vorbim aici despre o interacțiune între imaturitatea neuro-biologică specifică vârstei, mediul familial și școlar, modelele de comportament observate de adolescent sau preadolescent în familie, cum ar fi consumul de substanțe – de exemplu alcool, faptul că adultul stă pe telefon când vine de la serviciu, sau că este agresiv verbal sau fizic în familie. Sau minorul poate să aibă acces la violența în mediul online”, arată dr. Mihai.

În alte situații poate fi vorba chiar de anumite tulburări psihice nediagnosticate și prin urmare netratate. „Copilul nu are încă resurse interne asemănătoare adultului pentru a-și gestiona conflictele intense care apar în interior, iar fără un sprijin adecvat răspunsul poate fi periculos”, atrage atenția medicul.

Responsabilitatea prevenirii este una colectivă și revine adulților: părinți, educatori, profesori.

„Instituțiile trebuie să colaboreze real, nu doar formal, pe hârtie. Este esențial să luăm în serios orice semn de agresivitate, să cerem o evaluare de specialitate atunci când comportamentele scapă de sub control și să nu stigmatizăm copilul, ci să intervenim terapeutic – psihologic sau psihiatric. Empatia nu se face prin vorbe, ci se construiește. Ea se dezvoltă prin relații sigure, în familie, prin validarea emoțiilor copilului, prin limite ferme, dar predictibile, prin modelul adultului și prin educație socio-emoțională constantă. Un copil care este ascultat, înțeles, ghidat, are mult mai puține șanse să ajungă să-și exprime suferința prin violență”, mai arată medicul.

„Nu orice copil nervos devine violent, dar orice violență gravă a avut semne”

Actele de cruzime pe care presa le-a relatat în ultima perioadă sunt doar momente de vârf, dar nu înseamnă că sunt accidente izolate, atrage atenția psihologul și psihoterapeutul Keren Rosner. 

„Acest comportament s-a format în timp și a fost influențat de mulți factori care s-au adunat. Adică nu orice copil nervos devine violent, dar orice violență gravă a avut semne pe care probabil adulții le-au ignorat. Cum se ajunge la astfel de comportamente? Nu într-un singur moment. Și de obicei se adună frustrări, conflicte nerezolvate, umilințe repetate, lipsă de sprijin emoțional din partea adulților din viața fostului copil care acum este adolescent, și poate chiar adolescentul este neglijat și nu a fost învățat să-și gestioneze furia atunci când a fost observată”, explică Rosner.

Adolescența este o perioadă cu emoții deosebit de intense, lucru pe care cei mai mulți părinți îl știu, cu toate acestea nu toți reușesc să relaționeze potrivit cu adolescentul.

„Adolescentul are nevoie de statut. Are nevoie de respect, de validare din partea semenilor, din partea colegilor, din partea grupului. Și când un adolescent simte rușine, respingere, pierdere de control, reacțiile pot să devină extreme și simte că nu are unelte cu care să lupte împotriva emoțiilor care îl copleșesc”, detaliază psih. Keren Rosner.

Semnalele care ar trebui să-i pună pe adulți pe gânduri, subliniază și psih. Rosner, sunt minimalizate.

„Foarte mulți adulți și părinți spun: <Aa, e doar un copil, așa e el, este nervos. N-am ce să-i fac, așa este el dintotdeauna>. Sau se normalizează: <Băieții se mai bat câteodată, nu este ceva grav, asta o să treacă cu timpul>. Sau sunt mascate, nu se vorbește despre acest comportament. Este pur și simplu ignorat, ca și cum nu s-a întâmplat. (…) Asta se întâmplă în relațiile cu adulții, cu părinții acasă - pentru că au impresia că copilul lor nu are cum să aibă o problemă, sau nici ei nu știu la rândul lor cum să gestioneze furia, emoțiile, sau poate că asta este normalitatea din familia lor; sau la școală - pentru că nu vor să escaladeze, și să aibă probleme, și să se discute, și să fie poate un blam pentru școala respectivă. Dar semnele sunt”, detaliază psihologul. Potrivit adevărul.