Cât de realist este planul de reformă al deputatei Cristina Prună pentru companiile de stat falimentare

Companiile de stat revin obsesiv în centrul dezbaterii publice, ca un diagnostic pus de prea mult timp și niciodată tratat până la capăt. Între acuzații de corupție sistemică și promisiuni de reformă, subiectul împarte România în tabere ireconciliabile. Sunt ele iremediabil pierdute sau doar prost administrate? Și mai ales: privatizarea este soluția sau doar o fugă de responsabilitate?

Cristina Prună, deputat

Problema companiilor de stat a fost dintotdeauna un motiv de diviziune în societatea românească. Politicieni, economiști și cetățeni obișnuiți vorbesc despre aceleași pierderi, aceleași sinecuri și aceleași reforme amânate, ca într-un ritual al neputinței prelungit la infinit. Datele sunt publice, rapoartele sunt cunoscute, iar concluziile par trase de mult. Și totuși, decizia întârzie. Pe plan local, pentru Constanța miza este uriașă, economia locală având un număr semnificativ de entități economice de stat. Administrația Porturilor Maritime, Oil Terminal S.A., Administrația Canalelor Navigabile, Aeroportul Mihail Kogălniceanu, Nuclearelectrica, Șantierul Naval 2 Mai, Șantierul Naval Mangalia, Neptun Olimp S.A, Spitalul CF Constanta, Ceronav, sunt doar câteva din cele mai cunoscute din județ. În cazul lor, gradul de eficienta variază considerabil de la companie la companie. Unele funcționează peste așteptări iar altele sunt în moarte clinică. Prin urmare, decizia in privința privatizării ar afecta direct dar și indirect un număr imens de constănțeni.

Deputatul și-a expus punctul de vedere și pe rețelele de socializare

În această dezbatere, Cristina Prună, deputat USR, vine cu o poziție tranșantă și lipsită de menajamente. Pentru ea, discursul despre „reformarea” companiilor de stat este o formă de autoamăgire politică. Guvernul, spune Prună, nu are viziune și nici curajul de a ieși din logica falimentară a peticirii unui sistem stricat din temelii.

Critica ei este directă: numirile de „specialiști din afara sistemului” nu schimbă nimic atâta timp cât arhitectura rămâne aceeași. Agenţia pentru Monitorizarea şi Evaluarea Performanţelor Întreprinderilor Publice (AMEPIP) este descrisă prin urmare, drept o „glumă de instituție”, incapabilă să reformeze ceva real. Iar evitarea constantă a subiectului privatizării este, în această logică, o formă de complicitate cu pierderea.

Pentru Cristina Prună, cifrele sunt mai mult decât clare: 185 de companii inactive, 14 miliarde de lei datorii la buget, pierderi mai mari decât capitalul propriu. Aceste entități nu sunt doar ineficiente, ci găuri negre care înghit bani publici. În spatele discursului despre „analiză atentă” se ascund, spune ea, pierderi continue, angajări politice și furt mascat, toate plătite de contribuabili. 

Diagnosticul unanim ignorat

La prima vedere, poziția este greu de contrazis. Administrarea companiilor de stat din România suferă de boli cronice: politizare, guvernanță corporativă mimată, interferență politică, lipsă de transparență și management defectuos al activelor. Curtea de Conturi, Comisia Europeană și OECD repetă mecanic același diagnostic de ani de zile. Problema nu mai este lipsa de informații, ci lipsa de decizie.

Clasamentul este bazat pe profitul net estimat din perioada 2024–2025 (nu există încă date finale oficiale complete pentru întregul an 2025). Clasamentul include doar companii cu date verificabile și omite companiile care nu au publicat o cifră clară de profit.

Și totuși, realitatea nu este uniformă. Există companii de stat sau cu capital majoritar de stat care funcționează eficient și chiar in unele cazuri, produc profit. Hidroelectrica, Romgaz, Nuclearelectrica, Transelectrica, Transgaz, CEC Bank sau Compania Națională Aeroporturi București demonstrează că proprietatea publică nu este, în sine, o condamnare. Ele arată că, în anumite condiții, statul poate fi un proprietar funcțional.

Aceste exemple incomodează discursul radical al privatizării ca soluție universală. Ele sugerează că problema nu este dacă statul deține companii, ci cum sau cine le administrează. Iar această nuanță schimbă radical direcția dezbaterii.

Privatizarea, soluție universală sau capcană

O privatizare forțată, aplicată mecanic, ar însemna abandonarea oricărui efort de reformă internă. Dincolo de retorica strategică, există argumente pragmatice împotriva folosirii privatizării ca soluție reflex. În sectoarele cu monopol natural sau concurență limitată, privatizarea nu aduce automat beneficii consumatorilor. De multe ori, înlocuiește un monopol public cu unul privat, mai eficient financiar, dar mai agresiv tarifar. Sau aduce la falimentare totală, după modelul multor companii care au dispărut după ’89.

Exemplele din transportul feroviar european sunt frecvent invocate. În Marea Britanie sau Elveția, liberalizarea și dominanța operatorilor privați de trenuri au dus la unele dintre cele mai ridicate prețuri din Europa. Calitatea serviciilor a crescut considerabil, dar costurile au explodat. Este un compromis care nu poate fi ignorat și care ar trebui asumat explicit, nu ascuns sub lozinci pro-piață.

Un alt aspect esențial, poate cel mai important, este legat de momentul privatizării. Companiile ineficiente sunt voit sau nu, de regulă, subevaluate, îndatorate și cu active degradate. Vânzarea lor în acest stadiu înseamnă pierdere de valoare pentru stat. Reformarea lor, înainte de privatizare sau listarea parțială pot aduce beneficii net superioare pe termen lung. Acolo unde este posibil.

Dincolo de ideologie, problema deciziei

Mai există și dimensiunea socială, adesea ignorată în dezbaterile tehnocrate. Multe companii de stat susțin economii locale fragile, în zone monoindustriale sau nerentabile pentru capitalul privat. Închiderea lor rapidă ar avea costuri sociale și politice majore, pe care statul ar trebui oricum să le gestioneze ulterior.

Protest al angajaților Damen

În același timp, istoria privatizărilor din România este departe de a inspira încredere. Active vândute sub valoare, „băieți deștepți”, obligații investiționale ignorate și industrii întregi dispărute ridică o întrebare legitimă: cine garantează că privatizarea nu va produce un nou dezastru? Suspiciunea nu este ideologică, ci bazată pe precedent.

Concluzia incomodă este că problema companiilor de stat nu mai ține de diagnostic, ci de voință politică. Atâta timp cât evităm opțiunile reale — lichidare, privatizare, listare sau reformă dură — nu facem decât să administrăm pierderi. Între radicalismul privatizării totale și conservarea unei risipe cronice există soluții intermediare, dar ele cer competență și curaj. Fără confiscarea veniturilor ilicite, fără răspundere reală a managementului și fără selecție profesională, orice reformă rămâne un ideal pe hârtie. Iar hârtia, în România, se rupe întotdeauna la primul test.