Meșteșugurile țăranilor dobrogeni în secolele X-XII

Cu ce se ocupau țăranii dobrogeni acum aproape 1000 de ani? Ce îndeletniciri își însuşiseră, și cu ce își umpleau timpul locuitorii zonei noastre? Cercetările arheologice au relevat 3 ramuri mari, distincte prin care cei mai pricepuți strămoși ai noștri se făceau cunoscuți în comunitate, iar acestea sunt prelucrarea metalelor, olăritul, și activitățile constructive, de prelucrare a pietrei și a lemnului.

foto: ottima.ro

Judecând după obiectele de fier descoperite în așezările mai intens cercetate arheologic, meșteșugul prelucrării fierului în Dobrogei pare să fi atins zona noastră, mai mult în partea nordică, în perioada menționată, și se crede că fiecare zonă sau așezare mai importantă avea fierarul său. Acestea constau în unelte și obiecte de fier de genul cuielor, scoabelor, cuțitelor și topoarelor și erau indispensabile traiului în comunitățile rurale de la acele vremuri, consecință a dezvoltării continue a forței de producție din această zona, dar și a bizantinizarii culturii materiale. În schimb, prelucarea metalelor neferoase și prețioase cunoştea o creștere rampantă, existând descoperiri care atestă confecționarea obictelor din aramă, dar și prelucrarea, turnarea și repararea bijuteriilor din bronz, plumb sau chiar argint și aur, influență bizantină fiind, deasemenea, extrem de vizibilă.

Este greu de determinat care era gradul de specializare a diferiților meșteșugari, însă s-a concluzionat, în urma studiilor efectuate de antropologi, că prelucrarea bronzului și a aramei era realizată de același meșteșugar care prelucra și fierul, cel puțin în cazul obiectelor de uz gospodăresc. În ceea ce privește podoabele, indiferent de natura materialului prelucrat, era nevoie ca mesteşugarul să aibă o anumită specializare, întrucât aceste obiecte necesitau o anume finețe a prelucrării și o viziune artistică.

În ceea ce privește olăritul, acesta era caracterizat, în perioada amintită, de generalizarea tehnicii de modelare la roată de mână, la care, pe lângă ceramică comună, se mai modela și un tip de ceramică decorată cu o vopsea roșie, care purta numele de şlem, și o ceramică de tip verde-oliv. Cuptoarele dedicate olaritului erau de mici dimensiuni și aveau, în general, o construcție simplă. Este interesant de menționat faptul că, la nivelul aceleiași zone, și în aceeași perioada de timp, meșteșugarii aveau două tehnici diferite de modelare, una la roată rapidă, iar cealaltă care era întreprinsă cu ajutorul roții înceți, olăritul fiind unul dintre meșteșugurile cele mai răspândite și cu o linie de producție foarte intensă.

Activitățile de prelucrare a pietre și a lemnului a fost, de asemenea, profund influențată de revenirea bizantinilor în zona Dunării de Jos, în cea de-a două jumătate a secolului al X-lea, în care s-au evidențiat celel mai avansateprocedee tehnice la construirea unor monumente, considerat un salt calitativ major prin specializarea meșteșugarilor atât în exploatarea pietrei, cât și în zidăria propriu-zisă. Acest fenomen a creat suportul pentru dezvoltarea arhitecturii militare și monumentale din zona Dunării de Jos.

Chiar dacă nu se poate conchide că aceste îndeletniciri au jucat un rol esențial în economia Dobrogei secolelor X-XII, dezvoltarea lor, în special a olaritului, au avut urmări importante pentru cultura materială a Țărilor Române, în secolele ce au urmat.

Alina MATEI