Patronatul Importatorilor de Forță de Muncă cere Guvernului 150.000 de muncitori străini pentru 2026

Patronii cer Guvernului încă 150.000 de muncitori străini pentru 2026. În timp ce șomajul crește, firmele acuză statul că nu înțelege realitatea din teren. Iar statul, la rândul lui, pare să nu știe ce vrea: protecție socială sau profit rapid.

"România nu mai are oameni dispuși să muncească"

Patronatul Importatorilor de Forță de Muncă cere dublarea contingentului de străini, pe motiv că firmele sunt sufocate de lipsa personalului. În realitate, cererea din piață depășește cu mult limita impusă de Guvern: peste 230.000 de cereri de avize depuse doar în 2025, dintre care zeci de mii blocate în birocrație.

În același timp, autoritățile se gândesc la reducerea contingentului, de teama creșterii șomajului. Paradoxul e evident: România are sute de mii de șomeri și totuși importă masiv muncitori din Asia. Fie statul nu reușește să-i integreze pe ai săi, fie piața s-a obișnuit să caute soluții mai comode, indiferent de consecințe.

Firmele din construcții, HoReCa sau transporturi recunosc deschis: fără străini, multe ar închide mâine. E o dependență care a crescut rapid, dar pe tăcere, până când a devenit o regulă nescrisă — românii pleacă, iar alții le iau locul.

Muncitori aduși pe datorie și integrare anevoioasa

„Dacă apelezi la forță de muncă străină, o faci pentru că nu există altă soluție pe plan local”, spune Adrian Voican, vicepreședinte ANAT. E o constatare amară, dar și o condamnare indirectă a sistemului: educația profesională e la pământ, salariile nu motivează, iar statul se complace în importuri temporare.

Integrarea acestor oameni e o altă poveste — și nu una de succes. Bariera de limbă, diferențele culturale, hățișul birocratic fac ca relația dintre angajator și muncitorul venit din Nepal sau Sri Lanka să fie adesea fragilă și scumpă. În teorie, sunt soluția perfectă. În practică, mulți pleacă, iar alții ajung exploatați.

Dar chiar și așa, companiile continuă să ceară mai mulți. Pentru că e mai simplu să aduci un străin docil, decât să convingi un român să rămână într-o economie care nu-l mai respectă.

Statul oscilează între protecționism și nepăsare

Guvernul vorbește despre „piață liberă”, dar acționează ca un arbitru confuz. De trei ani menține aceeași cotă de 100.000 de muncitori non-UE, ignorând realitatea: deficitul e de aproape trei ori mai mare. În timp ce oficialii se laudă cu „stabilitatea deciziei”, firmele pierd contracte, iar economia pierde ritmul.

De cealaltă parte, sindicatele avertizează că o liberalizare completă va îngropa și bruma de forță de muncă locală rămasă. Cu salarii mici și costuri mari, companiile vor alege varianta ieftină, iar românii vor pleca și mai repede.

România a ajuns, astfel, prinsă între două lumi: una care importă forță de muncă și alta care exportă oameni. Ambele o costă scump — una financiar, cealaltă moral.

O piață obosită, un stat indecis

La final, cifrele sunt reci și clare: peste 146.000 de contracte active pentru muncitori non-UE, un sfert doar în București. În spatele lor se află o realitate dureroasă — o țară care nu mai reușește să-și țină propriii angajați și nici să decidă ce fel de economie vrea să construiască.

Întrebarea nu mai este dacă România are nevoie de muncitori străini, ci cât mai poate funcționa pe pilot automat. Pentru că, între patronii disperați, guvernanții indeciși și muncitorii care vin și pleacă, singurul lucru constant pare să fie lipsa de direcție.

Importul de forță de muncă nu mai e o soluție temporară — e o oglindă. Și în ea se vede, tot mai limpede, neputința unei țări care își pierde echilibrul între muncă, demnitate și profit.