Privatizare pe furiș: cum a predat guvernul Petrom încă o dată

Premierul Ilie Bolojan a semnat, pe furiş, ceea ce poate fi considerat fără exagerare a doua privatizare a Petrom: prelungirea cu 15 ani a acordurilor petroliere pe care OMV le-a primit la privatizarea din 2004. Atunci, austriecii au cumpărat doar 33,34% din Petrom pentru 669 de milioane de euro şi au mai venit cu o majorare de capital de 830 de milioane. Astăzi, în 2025, România le întinde covorul roşu încă o dată, fără ca măcar să clipească.

Sediul Omv Petrom

Guvernul se laudă teatral cu o creştere de 40% a redevenţelor, dar baza de calcul este ridicolă: anul trecut statul a încasat doar 155 de milioane de euro de la o companie care a făcut peste 7,2 miliarde. Asta nu e negociere; e un exerciţiu de cosmetizare fiscală servit drept victorie publică. Calculele analistilor arată că, în 15 ani, „uriaşa” creştere va aduce 915 milioane de euro – mai puţin decât încasase statul acum două decenii doar pentru pachetul de acţiuni vândut. In traducere: Romania, in acest punct e disperata pentru oricat de putin capital. 

NEGOCIERI SUB ACOPERIRE, DECIZII CU MIZĂ NAŢIONALĂ

Totul s-a decis în spatele uşilor închise, cu acte adiţionale clasificate şi cu o transparenţă tăiată la sânge. Licenţele onshore sunt extinse până în 2043, iar perioada de explorare în Marea Neagră mai primeşte şi ea doi ani bonus. Nicio explicaţie completă, nicio justificare reală, niciun document public. În schimb, o frază în comunicatul guvernului: „reechilibrarea cooperării cu OMV Petrom”. Reechilibrare pentru cine?

În fapt, statul a oferit OMV exact ce îşi dorea: timp, stabilitate fiscală şi acces extins la resurse. Iar OMV a renunţat la ceea ce oricum era o grenadă cu cuiul scos: procesele intentate statului şi obligaţiile istorice de mediu, estimate la 600 de milioane de euro. Sună eroic – până realizezi că aceste costuri trebuiau oricum suportate de companie, conform contractului iniţial.

NEPTUN DEEP, PRETEXTUL PERFECT PENTRU O ÎNŢELEGERE DE CULOAR

Sub umbrela investiţiilor de 4 miliarde de euro din Neptun Deep, guvernul a acceptat orice concesie i-a fost pusă pe masă. Forajele continuă în Pelican Sud, apoi în Domino, iar sonda Anaconda-1 va costa până la 90 de milioane de euro. Toate bune şi frumoase, doar că aceste operaţiuni sunt folosite ca scut mediatic: oricine îndrăzneşte să întrebe „de ce prelungiţi licenţele fără dezbatere?” primeşte în replică mantra „independenţei energetice”.

Producţia estimată de 8 miliarde de metri cubi anual, din 2027, e transformată în justificarea supremă. Dar realitatea e alta: orice stat responsabil ar fi folosit Neptun Deep ca pe un atu în negocieri, nu ca pe o scuză comodă pentru a oferi facilităţi în cascadă.

Guvernul preferă însă scenariul contrar: oferă concesii masive acum, în speranţa că viitorul energetic al României va masca prezentul lipsit de curaj.

ROMÂNIA, ÎN ROLUL ACELAŞI: ȚARA CARE DĂ MULT ȘI PRIMEȘTE PUȚIN

Redevenţele rămân la niveluri decepţionant de mici: între 3,5% şi 13,5% pentru petrol şi între 3,5% şi 13% pentru gaze. Cât timp OMV raportează miliarde anual, România se mulţumeşte cu procente de buzunar, în aplauzele guvernului care prezintă firimiturile ca pe mari izbânzi.

Chiar şi renunţarea statului la plata abandonului sondelor este împachetată ca o victorie – deşi e doar o reparaţie tardivă a unei anomalii contractuale. Niciun oficial nu explică de ce aceste obligaţii au fost tolerate atâţia ani în sarcina contribuabilului.

Mai grav, totul se întâmplă cu o discreţie demnă de regimuri obscure. Contracte clasificate, negocieri netransparente, comunicare minimală. Când statul tratează cea mai importantă resursă strategică a ţării cu aceeaşi opacitate cu care un consiliu local aprobă o vânzare de teren, ceva este profund greşit.

A DOUA PRIVATIZARE, ÎN MIJLOCUL INDIFERENŢEI

Privatizarea Petrom din 2004 a rămas, pentru mulţi, o rană economică deschisă. În 2025, aceeaşi companie primeşte încă 15 ani de exploatare, încă doi ani de explorare şi o listă lungă de avantaje, într-un acord negociat la adăpost de public. Statul român pare condamnat să repete, cu aceeaşi inocenţă, greşelile trecutului.

Concluzia e imposibil de evitat: România a intrat într-o nouă rundă de concesii cu ochii legaţi. Iar când cel mai valoros activ energetic al ţării este tranzacţionat astfel, nu mai vorbim doar despre lipsă de transparenţă – vorbim despre abandon.

Întrebarea nu este dacă acest acord este bun sau rău pentru romani. Întrebarea reală este alta, mult mai tăioasă: cine a apărat interesul românilor în această negociere? Pentru că, în forma actuală, răspunsul pare să fie: nimeni.