TAROM supraviețuiește prin perfuzii bugetare: primește, din nou, 23 de milioane de euro, ca să rămână în viață!

Până și ironia pare obosită să mai comenteze spectacolul grotesc al „salvărilor” orchestrate de Statul Român pentru propriii săi copii risipitori. După ce CFR a fost tras cu ultimele forțe la mal zilele acestea, printr-o hotărâre de guvern care i-a aprobat bugetul pentru anul viitor, acum vine rândul Tarom să mai primească o gură de aer – și, evident, o tranșă de bani publici. Statul român continuă, neabătut, să fie sponsorul principal al propriilor eșecuri, alimentând o serie interminabilă intitulată cu amărăciune „Statul dator la stat”.

O nouă tranșă de milă: 23 de milioane de euro din fondul de rezervă

Ministerul Transporturilor a venit din nou la poarta bugetului, cerând 114 milioane de lei, adică vreo 23 de milioane de euro, pentru a ține Tarom în viață. Motivul? Compania are datorii scadente, nu le poate plăti și riscă „dezechilibru financiar”. Cu alte cuvinte, o situație care se repetă an de an, sub alte pretexte și cu aceleași rezultate. Acești bani nu vin dintr-un plan de dezvoltare, nu finanțează rute noi sau investiții strategice — ci sunt o simplă perfuzie, menită să țină pacientul în viață.

Sediul Ministerului Transporturilor

Ajutorul face parte dintr-un pachet mai amplu aprobat de Comisia Europeană în 2024, în valoare totală de 95,3 milioane de euro. Din aceștia, 46 de milioane reprezintă o injecție de capital, iar restul — iertări de datorii și dobânzi aferente. Cu alte cuvinte, un cocktail financiar care pare mai degrabă un pansament pe o rană cronică decât o soluție reală.

Documentele oficiale vorbesc despre un „proces de restructurare”. În realitate, avem de-a face cu o resuscitare artificială care se repetă de peste un deceniu. Tarom a primit, de-a lungul anilor, sute de milioane de euro în ajutoare de stat, fără ca aceste injecții de capital să se traducă într-o companie modernizată, eficientă și competitivă.

Ministerul justifică cererea de bani printr-o criză de lichidități. Cuvintele sunt aceleași, doar anul diferă. Întrebarea este: de ce o companie care a raportat, culmea ironiei, un profit brut de 60 de milioane de euro anul trecut are nevoie, la doar câteva luni distanță, de încă 23 de milioane ca să-și plătească facturile? Ce fel de profit e acela care se topește înainte să apuce să respire?

CFR, Blue Air, TAROM – trioul dependenței de stat

România are un talent rar de a finanța companii de stat care nu se pot susține singure. CFR abia a fost salvată de la înec printr-o hotărâre de guvern, Blue Air a fost îngropată sub munți de datorii, iar Tarom continuă același traseu previzibil. Comisia Europeană a cerut deja anul trecut recuperarea a 34 de milioane de euro de la Blue Air, după ce planul său de restructurare a fost declarat „nefezabil”. Tarom pare să calce pe aceleași urme, doar că încă nu s-a prăbușit complet.

Între timp, statul român are de recuperat aproape 200 de milioane de lei din falimentul Blue Air. Problema? Blue Air a fost o companie de stat, in momentul in care a intrat în faliment în iulie 2025, după ce a fost naționalizată în decembrie 2022.

Câți bani va trebui să recupereze statul roman dintr-un eventual eșec al Tarom? Și câte generații de contribuabili vor mai plăti pentru o nostalgie aviatică de pe vremea în care „zburam cu mândrie națională”?

Ce urmează după acest episod de „caritate de stat”?

Tarom a renunțat între timp la sloturile de pe Heathrow, a vândut avioane vechi și anunță timid că a făcut profit în primul semestru din 2024. Dar toate aceste măsuri par palide în comparație cu banii pompați periodic în companie. Restructurare, în sensul adevărat al cuvântului, înseamnă reformă, eficiență, viziune — nu doar o nouă cerere de bani pentru „deficit de lichidități”.

Aeronava Tarom in curs de dezmembrare

Statul român, în loc să ceară rezultate concrete și un plan realist, preferă să deschidă portofelul din reflex. Așa se perpetuează dependența: companii care nu se reformează pentru că știu că statul va interveni oricum. Un cerc vicios, finanțat generos din buzunarele tuturor.

Un stat captiv în propriile sale eșecuri

Câte tranșe de bani trebuie să mai primească Tarom până să înțeleagă cineva că problema nu e lipsa de fonduri, ci lipsa de strategie? De câte ori mai putem rescrie același scenariu, cu aceiași actori, pe aceeași scenă decrepită?

CFR, Blue Air, Tarom — trei capitole ale aceleiași povești despre statul care nu știe să fie patron, dar nu se poate opri din a fi sponsor. Întrebarea nu mai e „dacă” Tarom va mai cere bani, ci „când”. Și, mai ales, până când vom mai confunda mila bugetară cu politica economică.