Dumnezeii Spitalului Judeţean

Ei sunt dumnezeii unei instituţii care se chinuie să îşi "tragă" faţă nouă, cu renovări pe bucăţele: bodyguarzii de la intrare, asistentele cu buzunare special croite la halate, să le îndeşi ceva, madamele care te invită să discuţi cu ele la cabinetele particulare, în afara orelor de muncă la stat, duduile cu funcţii care n-au chef să vadă pacienţii dacă ai neinspirata idee să te prezinţi. Nu încape îndoială că aţi recunoscut Spitalul Judeţean, acolo unde se mai fac şi minuni. Când nu se fac minuni, ori lucruri care ţin de normalitate, pe lângă bolnav se îmbolnăvesc şi aparţinătorii, cei care fac cărare între spital şi farmaciile din jur, care se umilesc şi tac când ţipă asistenta sau are ceva de reproşat medicul, numai să fie bine celui internat. Am avut o reţinere înainte să scriu aceste rânduri: am colegi cu rude internate, nu se ştie niciodată când ne loveşte boala şi ajungem iar "la mâna" dumnezeilor din spital. Până când aşa? La mine acasă, pot fi şi eu un zbir, să ţip, să fac ordine, la muncă - la fel, dacă e cazul, dacă îmi permit sau mi se acceptă comportamentul de "tartor". În instituţia numită Spital Judeţean, unde mă duc "ghiocel", cu speranţă, cu atitudine de respect pentru meseria celor în halate, aştept ca răspunsul să fie pe măsură: decent. După ce-am văzut că nu e aşa, că doar mâna în buzunar ori telefoanele ajutătoare funcţionează să trezeşti din nesimţire pe unii, stau şi mă întreb: de ce m-aş chinui să trec peste, să uit fără să comentez? Pe această cale, mulţumesc şefei de la Diabet, o tanti faţă de care nu am şi nu aş putea vreodată să am respect, fiindcă nu merită.

Alexandra ANTON