“Mami” pentru 13 copii bolnavi de o boală incurabilă! „Avem de toate, dar ne plouă în casă”. Povestea emoţionantă a unui centru din Constanţa

sursa foto observator.ro

Puțini cunosc povestea Casei Speranța din zona km. 4-5 din Constanța, unde funcționează un ONG care are în grijă 13 suflete încercate de viață, toate fiind seropozitive. Infecția cu HIV a speriat anumite persoane de-a lungul timpului, ceea ce a dus la abandonarea pruncilor în spitale. Astfel, copiii seropozitivi abandonați în Spitalul Clinic de Boli Infecțioase Constanța sunt preluați de către centru și li se oferă tot necesarul. Aceștia se confruntă, totuși, cu o problemă – le plouă în casă.

Mai multe femei s-au mobilizat în mediul online, mămici la rândul lor, pentru a încerca să ajute Casa Speranța cu tot ce ar avea nevoie. Ele duc periodic hrană, hăinuțe, jucării pentru cei mici aflați la centru, stau de vorbă cu ei, își duc, la rândul lor, copiii în vizită. Încearcă să-i ajute cu ce pot. Însă, directorul centrului, doamna Elena, sau cum este alintată de cei 13 îngerași care stau acolo, „mami”, spune că problema majoră cu care se confruntă în prezent este faptul că le plouă în casă.

„Hăinuțe avem, jucării avem. Mămicile constănțene s-au mobilizat și țin să vă spun că noi avem jucării încă de când erau finanțatorii americani și păstrăm de la generație la generație. Banii ne îngrijorează pe noi și iată că avem nevoie de izolat plafonul clădirii că ne plouă în casă. Degeaba zugrăvim la interior dacă ne plouă de sus. Mai trebuie asfaltat platoul din spate unde intră mașina de aprovizionare. Ea deservește două instituții – pe noi și pe grădiniță. Noi am reparat-o undeva prin 1993, dar de atunci… e un dezastru.

Noi suntem ONG și ne autogospodărim și autofinanțăm. Acum vrem să apelăm la Primărie. Clădirea aparține de Spitalul de Boli Infecțioase, cu care noi avem un parteneriat încă din 1991, dat fiind faptul că cel mai mare număr de copii abandonați au fost acolo. Spitalul este cel care ne sprijină cel mai mult. Noi am investit în clădire și dumnealor au apreciat.

Nu am avut niciodată toxiinfecție alimentară sau altceva. Este un lucru măreț că o entitate precum spitalul ne lasă să stăm acolo fără să ne coste. Din 1991 este un parteneriat grozav! Ei au pus mână de la mână cât au putut și ne plătesc utilitățiile. Dar noi investim în dotare, reparații, reamenajare și tot așa”, a spus directorul centrului.

Cei mici care ajung la centru… copiii nedoriți ai societății

Copiii abandonați sau orfani care ajung la centru la ei sunt de toate vârstele, iar unii sunt ținuți și după ce depășesc vârsta instituționalizării, centrul având dublă activitate – ocupându-se atât de minori, cât și de tineri. În prezent, 13 suflete se află la centru, dintre care 4 persoane tinere cu vârsta cuprinsă între 26 și 29 de ani.

„Sunt copii fără familii, fără familii în sensul că unele mame au decis să îi lase, unele au decedat, sunt orfani și bolnavi cu infecții HIV. Avem 13 copii, 9 copii și 4 tinere aflate în dificultate pentru că în momentul în care și-au terminat școala specială nu au fost dorite în familia naturală sau lărgită și nici integrare socio-profesională nu am putut face, dat fiind faptul că ele au niște probleme și nu pot face față unui loc de muncă.

De asta am ales să le creștem noi. Tinerele au 26-29 de ani, am considerat că noi trebuie să avem în continuare grijă de ele, deși puteam să le punem în alte organizații pentru că așa este bine, dar ne-am gândit că sunt traume prea mari. Au trăit peste 25 de ani în Casa Speranța, așa că vom face în continuare cât putem. Avem și copii la un an și jumate, doi ani și trei lui, patru ani, cinci ani, 11 ani și restul sunt de 14-15 ani”, spune femeia.

Totuși, nu se neglijează treburile gospodărești. Fiind un ONG, ei se autofinanțează și se îngrijesc unii de ceilalți. Soțul doamnei Elena a ieșit la pensie și este voluntarul numărul 1 de la centru – se ocupă de reparații și tot ce ar putea face un bărbat într-un cămin. De asemenea, tratamentul celor mici merge foarte bine, rezultatele fiind remarcabile.

„Toți copiii sunt implicați în a-și dezvolta cât de cât abilitățiile pentru a se putea autogospodări, autoîngriji. Să nu fim nevoite noi, pentru fetele mari, să le spălăm. Ele au învățat din mers și le-am implicat în toate activitățiile casei. Noi suntem foarte puțini acolo și nu avem femei de serviciu, instalator. Toate astea se întâmplă cu voluntarul nostru – soțul meu pensionar! El ne face reparațiile. Avem mamele sociale care au făcut și cursuri noi! Au și cursuri de bucătar. În fiecare zi există un menoi, nu e mâncare lăstată de pe o zi pe altă. În fiecare zi există un meniu. Sunt 3 mese pe zi plus două suplimente. Tratamentul merge foarte bine. Majoritatea copiilor au nivel viral nedetectabil. Asta arată că nu se mai vede virusul HIV în sânge, e undeva localizat. Suntem într-o stare de bine. Nu ne mai mor copiii cum ne mureau în anii ‘90”, a adăugat doamna Elena.

Integrarea în sistemul educațional și social merge foarte bine. Nu mai există derapajele și discriminăriile din anii precedenți. Un exemplu bun este o tânără, care a crescut la centru, iar acum a revenit să crească ea copiii bolnavi.

„I-am integrat noi. Eu am fost și educator 9 ani în Casă. Am lucrat pe metoda Montessori și a fost un lucru extraordinar pentru că am eliminat din semnele instituționalizării. Copiii au devenit stăpâni pe ei. În anul 1994, am înscris primii copii cu infecție HIV în sistemul public de învățământ. Au fost probleme la început, dar le-am eliminat, împreună cu UNICEF. Au dispărut temerile.

Avem copii care au terminat facultatea, avem copii care s-au căsătorit și au la rândul lor copii, care sunt seronegativi. Au făcut tot ce au învățat de la noi și de la lumea medicală. Suntem niște mămici mândre. Avem în casă o tânără care și-a terminat facultatea, ea a lucrat într-un atelier protejat, am preluat-o noi la 1 septembrie anul trecut, am trimis-o la un curs și acum educația primită în Casa Speranța o dă mai departe celor mici, tot aici”, a conchis doamna Elena.

Claudia CORBU