Sărbătoarea, declaraţie politică pentru o lume în mişcare sau... che ti dice la patria?

Patria noastră şi-a creat un obicei în a acorda răspunsuri stupefiante situaţiilor date, pe care doar noi, ca români, le putem înţelege. Acum exact 100 de ani, ziarele noastre întreţineau poporul cu nevoia urgentă de a invada Bulgaria. În spirit patriotic, am făcut-o. Brava armată română invada vecinul de la sud, pentru că prinsese cam mult tupeu în relaţiile cu foştii săi aliaţi din războiul anti-otoman: Serbia şi Grecia. Pentru că vorbim de epoca eroică a aristocraţiei şi protocolului dus la extrem, România trebuia să dea marele test: impunerea ca putere regională, în casa unui vecin cam, din punctul nostru de vedere, nedus la biserică. Asta ne-a costat.Peste doar trei ani, bulgarii defilau prin Constanţa şi, fără intervenţia nemţilor, astăzi am fi rămas fără statuia lui Ovidiu (pe care bulgarii au "detronat-o") şi fără alte arhitecturi de patrimoniu, astăzi transformate în baruri.

Palma dată de vecini, pentru că a mai fost şi-o Turtucaia (cel mai dezastruos scenariu din istoria militară a României), ne-a trezit din nou şi, în 1918, ne-am gândit noi că ar fi mai bine să ne apucăm, la rândul nostru, să mai dăm nişte palme. România a reuşit să ofere lumii un exemplu unic: ţară învinsă, membră a unei alianţe învingătoare, ieşită dintr-un război mondial, cu teritoriul dublat. Invidia ca invidia, pentru că s-a văzut abordarea vecinilor în următorii ani, dar mentalitatea noastră tranzacţională, aşa cum o numeşte istoricul Răzvan Teodorescu, a reuşit să ne aducă "pe tavă" firescul într-o regiune ciudată: Înfăptuirea României Mari, pe care o serbăm acum, de 1 Decembrie.

Astăzi, Ucraina scoate forţele de ordine în stradă pentru a suprima populaţia anti-rusă, Georgia şi-a adus aminte de Europa, iar Republica Moldova se îndreaptă cu paşi timizi către o Europă din care România lipseşte iar, pentru că are nişte treabă. Sărbătoreşte. Unionismul european se reflectă în spaţiul românesc în aceste zile prin două sărbători, una după alta şi un Parlament care munceşte din greu să ne ofere alte zile libere, pentru că de ele chiar ducem lipsă, în contextul în care le-am rezolvat pe toate şi e timpul să ne relaxăm.

În ziua în care îl prăznuiam pe Sfântul Apostol Andrei, am văzut cum, pe undeva prin Suceava, un stimabil de 78 de ani, a câştigat un proces. Sentinţa îi dădea liber, după 14 ani de instanţe, să... demoleze cu buldozerul casa propriilor săi nepoţi. Sprijinit într-o cârjă, lângă nepotul care îşi săruta tatăl îngenuncheat de durere, pentru că vor dormi amândoi în zăpadă în această iarnă, bătrânul nostru moldovean răcnea: "e ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte"!

Zilele trecute, domnii Ponta şi Corlăţean spuneau că declaraţiile domnului Băsescu, în privinţa unificării României cu Republica Moldova, sunt menite "să facă mult rău" şi "dau apă la moară comuniştilor moldoveni". Dacă a ajuns să ne fie frică de o palmă de nostalgici cu tablouri cu Lenin pe pereţi, înseamnă că parada de astăzi cu mii de soldaţi ai noştri şi ai aliaţilor sunt un teatru de prost gust, pentru că nouă ne e frică să păşim în sufragerie, ca nu cumva să vină vecinul, la uşă, cu mătura. Pe de altă parte, tot zilele trecute, un amic proaspăt întors din voiaj, deh ca mulţi marinari de pe aici, îmi înşiruia rapoartele primite pe vapor în privinţa şomajului din mai multe ţări şi concluzia nu a putut fi decât una: "România stă bine cu acei doar 500.000 de şomeri". Să plângi sau să râzi?

Prin urmare, patria mea nu e a sarmalelor cu bere. Patria mea e a bătrânului care demolează casa nepoţilor, în plină iarnă, a statisticilor mincinoase şi a fricii ascunse în spatele costumului de persoană publică. Pentru că, aşa cum e acum ziua mea sau a ta cititorule, este şi a lor, în egală măsură, ceea ce ar trebui să dea un semn serios de întrebare dacă merităm să sărbătorim cu râgâit de mâncare şi alcool pentru sângele vărsat de înaintaşi pentru noi.

În orice caz, la mulţi ani şi mie şi ţie, cetăţean al patriei, intitulată şi România.

Marius Florian VASILE