Solidară cu ăl mic, care plângea la meci

În urmă cu patru ani, tot în prag de campanie electorală sau poate chiar în timpul campaniei, m-a cuprins "dorul" să mai scriu şi despre altceva decât despre politicieni şi partide. Şi am încercat, stângaci ce-i drept, să mă manifest pe teme sportive, mai exact să leg vorbe de duh despre cum e atmosfera pe stadioane. Ceva de genul acesta, cert e că cineva de prin politică m-a dojenit că nu aia mi-e "chemarea". După patru ani, o "comit" din nou. M-a lăsat cu gura căscată şi mi s-au umezit ochii văzând imaginea puştiului de 9 ani, lăsat fără banner pe stadion, că cică n-avea... autorizaţie. Oamenii mari fac gesturi atât de infantile, rele şi urâte, că te cuprinde revolta. Chipul în lacrimi al copilului care n-a fost lăsat să-şi afişeze bannerul prin care îşi transmitea dragostea faţă de o echipă de fotbal m-a sensibilizat. Pe de o parte, dau dreptate celui care a comentat că puştiul de azi, cu mesaj inofensiv, poate fi derbedeul, huliganul de mâine de pe stadion, cel care înjură mai-marii fotbalului românesc, care rupe scaune şi aruncă torţe din tribune. Asta e posibil să ajungă, dar acum există un factor în plus care să îi declanşeze posibilele viitoare manifestări huliganice: nedreptatea care i-a fost făcută. Cât de bătut în cap să fii încât să distrugi bucuria dintr-o seară a unui copil?! Creşte, se vindecă rana, e o nimica toată... pe toate părţile am analizat povestea, iar balanţa înclină tot în favoarea ălui mic, cu ochi în lacrimi. Ba mai "rău", nu-i mai găsesc vină nici femeii care a afişat mesajul cu "păsărica", chit că asta mă face huligan-comentator care n-a fost niciodată şi nu va fi microbist. Cu toate acestea, prin tradiţie de familie, mărturisesc că mă declar stelistă, dar resping acţiunile lui Becali şi declaraţiile acestuia pe teme sportive sau de oricare altă natură.

Alexandra ANTON