CEDO a condamnat România pentru revenirea asupra unor condamnări istorice pentru crime legate de Holocaust

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a condamnat marÅ£i România pentru revenirea asupra unor condamnări istorice pentru crime legate de Holocaust, în urma rejudecării ÅŸi achitării în anii 1990 a doi ofiÅ£eri, condamnaÅ£i în anii 1950 pentru crime de război ÅŸi crime împotriva umanităţii, a anunÅ£at instanÅ£a europeană într-un comunicat.

ReclamanÅ£ii, Leonard Zăicescu ÅŸi Ana Fălticineanu, sunt cetăţeni români născuÅ£i în anul 1927 ÅŸi, respectiv, în anul 1929. Ei locuiesc în BucureÅŸti, sunt evrei ÅŸi supravieÅ£uitori ai Holocaustului.

Cazul Zăicescu ÅŸi Fălticineanu c. România (cererea nr. 42917/16) priveÅŸte rejudecarea ÅŸi achitarea în anii 1990 a doi ofiÅ£eri, condamnaÅ£i în anii 1950 pentru crime de război ÅŸi crime împotriva umanităţii săvârÅŸite prin implicarea lor, printre altele, în persecuÅ£ia evreilor români în anul 1941, în special prin participarea lor în pogromul din IaÅŸi, al cărui supravieÅ£uitor este domnul Zăicescu, dar ÅŸi prin plasarea unui mare număr de evrei în ghetouri, situaÅ£ie în care s-au aflat ambii reclamanÅ£i.

Cei doi ofiÅ£eri, prezentaÅ£i doar cu iniÅ£ialele lor, respectiv R.D. (locotenent-colonel ÅŸi fost ÅŸef de secÅ£ie în Marele Cartier General al Armatei) ÅŸi G.P. (locotenent-colonel sub comanda directă a lui R.D.), au fost condamnaÅ£i de instanÅ£e ale Tribunalelor Poporului, care au fost înfiinÅ£ate în 1945 pentru a urmări penal ÅŸi a pedepsi, alături de alte crime, ÅŸi masacrul populaÅ£iei evreieÅŸti, notează CEDO.

După căderea comunismului, în anii 1990 mai multe procese penale referitoare la crime de război au fost redeschise, inclusiv cele privindu-i pe R.D. ÅŸi G.P. (ambii decedaÅ£i între timp) ale căror condamnări au fost anulate de către Curtea Supremă de JustiÅ£ie. Curtea i-a achitat pe cei doi ofiÅ£eri de armată, reÅ£inând că aceÅŸtia ar fi fost simpli executanÅ£i ai ordinelor superiorilor privind deportarea evreilor români ÅŸi nu ar fi avut nicio implicare în masacrele evreilor, care ar fi fost efectuate doar de
trupele germane.

Aceste procese ar fi avut loc în ÅŸedinÅ£e publice cu desemnarea unor reprezentanÅ£i legali pentru cei doi militari decedaÅ£i. Dosarele privind aceste proceduri au fost depuse pentru mai mulÅ£i ani în arhivele serviciilor secrete ÅŸi ulterior în arhivele Consiliului NaÅ£ional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).

După ce au aflat din întâmplare despre procedurile de achitare, în cadrul unei conferinÅ£e organizate de Institutul NaÅ£ional pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel" (INSHR-EW) în 2016, reclamanÅ£ii au încercat fără succes să obÅ£ină acces la dosarele cauzelor prin intermediul instanÅ£elor. În cele din urmă, au obÅ£inut copii ale dosarelor respective datorită eforturilor INSHR-EW.

În cererea care a fost depusă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 14 iulie 2016, bazându-se pe Articolul 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) ÅŸi Articolul 8 (dreptul la respectarea vieÅ£ii private ÅŸi de familie), atât individual, cât ÅŸi coroborate cu Articolul 14 (interzicerea discriminării), reclamanÅ£ii s-au plâns că achitarea celor doi militari, desfăşurarea proceselor în rejudecare ÅŸi omisiunea de a-i informa pe ei ÅŸi pe publicul larg despre redeschiderea procedurilor, i-a
privat de o anchetă eficientă privind Holocaustul ÅŸi le-a afectat integritatea psihologică în calitate de supravieÅ£uitori ai Holocaustului.

De asemenea, reclamanÅ£ii s-au plâns de faptul că autorităţile nu au luat în considerare natura antisemită a faptelor supuse judecăţii, făcându-se astfel vinovate de discriminare.

În plus, în baza articolului 6 alin. (1) (dreptul la un proces echitabil), reclamanÅ£ii s-au plâns de lipsa accesului la dosarele de achitare. ReclamanÅ£ii au considerat că atitudinea autorităţilor faţă de ei a constituit discriminare aÅŸa cum aceasta este prevăzută ÅŸi de Articolul 1 al Protocolului nr. 12 la ConvenÅ£ie (interzicerea generală a discriminării).

În sentinÅ£a publicată marÅ£i, CEDO a stabilit, în esenţă, că revenirea asupra unor condamnări istorice pentru crime legate de Holocaust, în lipsa unei justificări rezonabile din partea guvernului, a cauzat sentimente de vulnerabilitate ÅŸi umilire victimelor Holocaustului.

De asemenea, instanÅ£a europeană a constatat că cele reÅ£inute de Curtea Supremă de JustiÅ£ie în hotărârile de achitare din 1998 ÅŸi 1999 - în special faptul că doar trupele germane au desfăşurat acÅ£iuni împotriva evreilor pe teritoriul României ÅŸi că R.D. a executat doar ordinele unui superior - au fost scuze sau eforturi de a diminua
responsabilitatea şi de a arunca vina asupra altei naţiuni pentru Holocaust contrar faptelor bine stabilite din punct de vedere istoric, toate acestea fiind elemente ale negării şi distorsionării Holocaustului.

Potrivit sentinÅ£ei CEDO, fiind chestiuni de interes public, autorităţile române ar fi trebuit să facă publice rejudecările ÅŸi rezultatul acestora. Curtea a statuat că, din cauza acestei omisiuni, reclamanÅ£ii au aflat din întâmplare despre achitările în discuÅ£ie, fapt ce este posibil să le fi cauzat sentimente de vulnerabilitate ÅŸi umilire.

InstanÅ£a europeană a mai constatat că guvernul român nu a oferit motive relevante ÅŸi suficiente pentru revizuirea unor condamnări istorice pentru crime în legătură cu Holocaustul. Achitările au fost, prin urmare, "excesive" ÅŸi "inutile într-o societate democratică", conducând la o încălcare a Articolului 8 coroborat cu Articolul 14, a apreciat CEDO.

TotuÅŸi, plângerile formulate în legătură cu încălcarea Articolului 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) coroborat cu Articolul 14 au fost respinse de către Curte, cu majoritate de voturi, ca fiind inadmisibile, întrucât tratamentele inumane suferite de reclamanÅ£i au avut loc cu nouă ani înainte de intrarea în vigoare a ConvenÅ£iei ÅŸi cu 50 de ani înainte ca România să ratifice ConvenÅ£ia, iar cele mai importante măsuri procedurale care cădeau în responsabilitatea guvernului au fost luate cu mult timp înainte ca România să devină Înaltă Parte Contractantă.

De asemenea, Curtea nu a găsit dovezi ale unor încălcări ale Articolului 6 alin. (1) ÅŸi ale Articolului 1 din Protocolul nr. 12, aÅŸa că a respins ca inadmisibile aceste părÅ£i de cerere.

CEDO a stabilit că România trebuie să le plătească reclamanÅ£ilor suma de 8,500 euro (EUR) cu titlu de costuri ÅŸi cheltuieli de judecată. Hotărârea nu este definitivă. Pe parcursul perioadei de trei luni de la pronunÅ£area sa, părÅ£ile pot solicita trimiterea cauzei la Marea Cameră a CurÅ£ii, potrivit agerpres.ro.