In memoriam Marin Petrișor. „Eu vreau să rămân cu imaginea aceea a intelectualului fin, cu fler, jovial ...din păcate poate prea modest”

Sursă foto și text: Sandina Iulia Vasile, Facebook

Cadrele didactice din Constanța, foști colegi, prieteni și discipoli deplâng trecerea în neființă a prof. univ. Marin Petrișor, fostul decan al Facultății de Litere a Universității „Ovidius” Constanța. Redăm, în rândurile următoare, mesajul postat de prof. univ. Sandina Vasile, profesor în cadrul catedrei de limbi romanice a Facultății de Litere, pe pagina personală de Facebook.

„Tocmai venisem de la o masă rotundă în care s-a discutat despre proiectul Fondul documentar Dobrogea de ieri și de azi, când am găsit pe telefon un mesaj de la o prietenă care trăiește în Italia, fostă studentă dar și temporar colegă. Era linkul către un necrolog - doliu la universitatea Ovidius. Iar ? Prin memorii, nu prea demult găsisem poza Aidei Todi. A murit dl profesor Petrișor. Da, era la pensie, totuși...

Ultima oară l-am văzut în ianuarie. Trecea pe la facultate din când în când și mă impresiona voința de care dădea dovadă urcând, în ciuda cârjelor, până la et II unde se găsesțe catedra de limba română pentru a se întâlni cu discipolul său in materie de dialectologie , Cosmin Căprioară.

Saluta ceremonios și zâmbitor, având la îndemâna un cuvânt de spirit pentru cine avea timp să asculte. Uneori eram bucuroasă când îl vedeam discutând cu cineva, n-aș fi avut timp să îl ascult într-o pauză de zece minute. Oamenilor cu o asemenea experiență de viață le place să povestească, pentru că au și ce.

Domnul profesor simțise că sunt una dintre persoanele care au răbdarea să asculte. Din când în când mai trecea si pe la noi pe la catedra de romanice, care e foarte aproape. De câteva ori am stat de vorbă la o ceașcă de ceai, pe teme lingvistice, literare, de cercetare.

Simțea nevoia să comunice și se vedea că ducea dorul profesoratului, al dialogului cu tinerii. Cred că e dureros să știi atâtea lucruri, să ai atâtea amintiri și să nu mai ai cui le împărtăși. Prin primăvara anului trecut îl interesa dacă o anumită temă de dialectologie se regăsește în publicații accesibile pe net, pentru că pregătea un articol solicitat de un specialist american care îi sugerase că în bibliografie poate trece și linkuri către articole de specialitate. Avea articole publicate în revista institutului de lingvistică Iorgu Iordan. I-am propus să încercăm să căutăm pe net. Surpriză dureroasă pentru dumnealui: în ciuda zecilor de articole, dintre care unele prezentau teze lingvistice originale, numele dialectologului Marin Petrisor nu apare decât in putine legături si acelea neesentiale. Am deplâns impreună modul in care cercetarea filologică românească este accesibilă celor interesati din lume, lipsa de surse digitalizate chiar dacă e vorba de lucrări mai vechi sau noi, dar care ar fi primit cu siguranță acordul autorilor pentru a fi vizibile.

Domnul profesor Marin Petrișor nu era cum spunem noi „conectat” la modernitate, dar acesta nu e un motiv. A făcut cercetare filologică și de teren cu migala la care te obligă dialectologia, a scris din necesitatea interioară a transmite descoperirile uneori fascinante, nu l-au preocupat nici indexarea articolului, nici nu știu ce coeficienți de impact. In lumea dialectologilor își cucerise deja o poziție respectată. Continua să comunice cu colegi de cercetare din Statele Unite. Mai mult pe aceștia îi mira faptul că nu îi găsesc numele și articolele pe google. Cel puțin așa am dedus din scurta discutie purtată acum aproape un an. Spera că proiectul privitor la dialectele vorbite in România va fi realizat. Ii arătasem cum arată un site pe această temă în Franța. Daaa, i-a plăcut. A fost curios să vadă și cum funcționează căutarea, cât de repede e găsită informația, cum sunt eșantioanele de înregistrare.

Pe urmă a început să imi povestească amintiri de la începuturile cercetării sale, amintiri din primii ani de profesorat. Trecea de la o teză lingvistică la aceste lucruri umane dar foarte interesante. Atunci îmi venise ideea să fac un blog cu amintiri ale colegilor universitari, amintiri de școală, de la universități, primii ani de profesorat.

Am amânat iar acum îmi pare rău, unul dintre martorii școlii de altădată s-a stins. Sper să îi fi apărut articolul despre o altă etimologie posibilă a numelui Dobrogea. Mi-a spus-o atunci, dar cum e vorba de filologie, limbi și graiuri care îmi sunt necunoscute nu pot reda cu acuratețe logica deductiilor. Și nu ar fi cinstit. Dacă ar fi publicat o primă variantă a articolului pe Academia.edu acum am fi avut dovada. Sper că tot ceea ce a început să fie arhivat și valorificat în folosul știintei căreia i s-a dedicat cu pasiune.

Dimineață, în toiul discuțiilor despre recuperarea memoriei Dobrogei, mă gândeam și la acea discuție despre originea numelui și la proiectul dedicat dialectelor. Doamne, câte lucruri mai sunt încă de făcut pentru a face să se nască și la noi ideea de patrimoniu și mândria pentru acest patrimoniu. Și doar o viață de om. E evident că unul singur nu le poate face, nici doi, nici trei, nici cinci. E nevoie de mult mai mulți.

Cale plină de lumină, domnule profesor ! Acolo Sus se urcă mult mai ușor, chiar și fără un ascensor. Oare există vreo pedeapsă pentru discipolii care nu se ridică la înălțimea mentorilor? Eu vreau să rămân cu imaginea aceea a intelectualului fin, cu fler, jovial ...din păcate poate prea modest. Cum sunt doar câteva poze pe net cu portretul dlui Petrișor am recuperat una din arhiva personală, un instantaneu de la ceremonia de decernare a titlului Doctor Honoris Causa doamnei profesoare Teodora Cristea. Anul...? iată că uneori e bine să notezi.

De fiecare dată când ăa duc la mama, la Bucurșsti, ea mă întreabă ce mai face fostul nostru decan pe care îl cunoscuse la susținerea tezei mele de doctorat. Tempi passati. Ii plăcuse fizionomia zâmbitoare, lipsită de morga academică”.

F.B.