Inevitabilul începe să se producă: România își sapă singură groapa fiscală prin taxare excesivă

România își sapă singură groapa competitivității fiscale, iar nota de plată vine rapid: investiții pierdute, capital alungat și decizii strategice mutate în alte țări. Avertismentul tranșant vine de la Dan Manolescu, președintele Camerei Consultanților Fiscali, care spune lucrurilor pe nume: taxarea capitalului și a muncii a ajuns la un nivel sufocant.

România devine, pas cu pas, o destinație tot mai puțin atractivă pentru investitori, în timp ce vecinii își lustruiesc avantajele fiscale. Bulgaria are 10% impozit pe profit, Ungaria coboară la 9%, iar România rămâne blocată la 16%, cu discuții despre posibile majorări. În acest peisaj, întrebarea nu mai este dacă pierdem competiția, ci cât de repede.

Datele statistice nu îndulcesc deloc realitatea. În fața decidenților fiscali, el a pus degetul pe rană: cum poate România să mai fie competitivă când adună taxe peste taxe și mai adaugă și IMCA, într-un moment în care capitalul este extrem de mobil și lipsit de răbdare?

Pentru marile grupuri internaționale, România începe să dispară de pe harta opțiunilor serioase. Nu pentru că nu ar avea forță de muncă sau piață, ci pentru că fiscalitatea a devenit un factor de respingere, nu de atracție.

România, scoasă singură de la masa investițiilor

„Ne descalificăm singuri”, spune Dan Manolescu, președintele Camerei Consultanților Fiscali, precizând, totodată că taxarea capitalului și a muncii a ajuns la un nivel sufocant, iar formularea nu este deloc exagerată. În discuțiile despre bugete de dezvoltare, România ajunge tot mai rar pe lista scurtă. Când taxele cresc, iar predictibilitatea scade, investitorii nu mai stau la negocieri.

Dan Manolescu

Pierderea nu este abstractă și nici teoretică. Fiecare decizie de investiție mutată la Sofia sau Budapesta înseamnă locuri de muncă ratate, tehnologii neaduse și venituri bugetare care nu vor mai exista niciodată.

Munca, taxată până la epuizare

Pe frontul muncii, lucrurile stau la fel de prost. Eliminarea facilităților din construcții, agricultură și IT a strâns și mai tare șurubul fiscal. Munca salariată este cea mai lovită, cu impozite și contribuții care transformă salariul brut într-un exercițiu de frustrare pentru angajat și angajator.


Munca independentă respiră ceva mai ușor doar datorită plafoanelor, nu datorită unei viziuni coerente. În schimb, munca creativă și drepturile de autor sunt taxate aparent egal, dar efectiv mult mai blând, prin deduceri generoase și exceptări de la contribuții. Un sistem fragmentat, incoerent și profund inechitabil.

Capitalul, victima perfectă a foamei de bani

Cea mai brutală lovitură vine însă din zona capitalului. În doar doi ani, România a trecut de la 1% impozit pe cifra de afaceri și 5% pe dividende, la 16% impozit pe profit și 16% pe dividende, pentru firmele ieșite din regimul micro. O creștere de cinci ori, fără precedent și fără scuze credibile.


De la 1 ianuarie 2026, impozitul pe dividende va urca oficial la 16%, semnalând clar că statul vede capitalul ca pe o pradă, nu ca pe un partener. Chiriile și dobânzile sunt, deocamdată, în așteptare, dar nimeni nu se mai îndoiește că urmează și acolo „ajustări”.

România nu mai pierde competitivitate, ci își taxează deliberat șansele de dezvoltare. Iar când investițiile pleacă, nu mai pot fi recuperate cu declarații optimiste sau promisiuni electorale. Fiscalitatea excesivă nu aduce respect, ci doar izolare economică.