16 lucruri interesante pe care nu le știați despre pâinea prăjită

Pâinea prăjită este o formă de pâine care a fost rumenită prin prăjire, adică prin expunere la căldură radiantă, de obicei dintr-un prăjitor de pâine.

Culoarea brună este rezultatul unei reacții Maillard, care modifică aroma pâinii și o face mai fermă, astfel încât este mai ușor să se întindă pe ea toppingurile. Prăjirea este o metodă obișnuită de a face pâinea veche mai plăcută la gust.

Pâinea este adesea prăjită cu ajutorul unui prăjitor de pâine, dar se folosesc și cuptoare de prăjit. Pâinea pretăiată este cea mai frecvent utilizată și este un aliment obișnuit pentru micul dejun.

Egiptenii antici, în urmă cu aproximativ 6000 de ani, au fost primii care au dezvoltat pâinea pe care o cunoaștem astăzi. Aceștia și-au dat seama că, dacă lăsau pâinea să stea în climatul cald al Egiptului, aceasta creștea, iar la coacere își păstra forma crescută. Cu toate acestea, ei au observat, de asemenea, că după câteva zile în aerul uscat al deșertului, pâinea devenea tare și neplăcută pentru consum.

Prăjirea pâinii în antichitate era un mijloc de a o păstra mai mult și mai bine. Romanii au răspândit ideea de pâine prăjită în întreaga Europă, chiar și în Marea Britanie, iar coloniștii au adus pâinea prăjită în America.

Cuvântul "toast" provine din cuvântul latin "tostum", care înseamnă "a arde sau a pârli". Prima referire la pâinea prăjită în presa scrisă apare într-o rețetă de Oyle Soppys (ceapă aromată înăbușită într-un galon de bere veche și o halbă de ulei) din 1430.

În anii 1400 și 1500, pâinea prăjită era aruncată sau mâncată după ce era folosită ca aromă pentru băuturi. În anii 1600, pâinea prăjită era încă privită ca fiind ceva ce trebuia pus în băuturi.

Înainte de apariția unui prăjitor de pâine electric, pâinea feliată era prăjită prin așezarea ei într-un cadru metalic sau pe o furculiță cu mâner lung și prin ținerea ei lângă foc sau deasupra unui grătar de bucătărie. Inventarea electricității a dus la inventarea prăjitorului de pâine modern.

La începutul secolului al XIX-lea au apărut ustensile pentru prăjirea pâinii la foc deschis, inclusiv instrumente decorative din fier forjat. Primul prăjitor de pâine electric a fost inventat de Alan MacMasters în Edinburgh, Scoția, în 1893. Primul prăjitor de pâine cu succes comercial a apărut în 1909.

Primul prăjitor de pâine automat, sau "pop-up", pentru uz casnic a fost Toastmaster, dezvoltat în 1926. Exista chiar și un buton pe care utilizatorul îl rotea pentru a determina gradul de prăjire. Toastmaster a provocat o mare agitație și, împreună cu inventarea pâinii feliate, a contribuit la deschiderea erei prăjitorului de pâine automat.

Până în anii 1940, majoritatea prăjitoarelor de pâine erau automate. Astăzi, majoritatea locuințelor (aproximativ 90% în unele țări) au un prăjitor de pâine.

Pâinea prăjită se consumă în mod obișnuit cu unt sau margarină și cu garnituri dulci, cum ar fi gem sau dulceață. Alte câteva condimente care pot fi savurate cu pâine prăjită sunt crema de ciocolată, brânza de vaci și untul de arahide. Extractele de drojdie, cum ar fi Marmite în Marea Britanie, Noua Zeelandă și Africa de Sud, și Vegemite în Australia, sunt tradiții naționale.

În sudul Sri Lankăi, este obișnuit ca pâinea prăjită să fie asociată cu o supă de curry și un ceai de mentă. În Japonia, oamenilor le place să prăjească felii groase de pâine prăjită. Pâinea prăjită a devenit un fel de mâncare de bază în Japonia după cel de-al Doilea Război Mondial, mai ales după ce a fost introdusă în prânzurile școlare.

Vânzătorii ambulanți din Coreea de Sud servesc pâine prăjită cu o varietate de garnituri, de obicei ouă prăjite, legume și felii de carne, acoperite cu sosuri. Pâinea prăjită coreeană trebuie consumată ca un sandviș. În Asia de Sud-Est, dulceața de nucă de cocos este o pastă populară pentru pâine prăjită.

Pâinea prăjită într-un prajitor de paine convențional poate "transpira" atunci când este servită (adică apa se adună pe suprafața pâinii prăjite răcite). Acest lucru se întâmplă deoarece umezeala din pâine se transformă în abur în timp ce este prăjită din cauza căldurii, iar când se răcește, aburul se condensează în picături de apă pe suprafața pâinii.

Fenomenul pâinii prăjite cu unt este o observație conform căreia pâinea prăjită cu unt tinde să aterizeze cu partea cu unt în jos, după ce cade. Este folosit ca un idiom care reprezintă perspective pesimiste. Diverse persoane au încercat să determine dacă există o tendință reală ca pâinea să cadă în acest mod, cu rezultate diferite.