Poșta Română își abandonează bătrânii: pensiile, împinse spre privat pentru că nu mai ies calculele

Poșta Română s-a săturat oficial să care pensiile la ușile oamenilor. Un serviciu pe care milioane de români îl consideră nu doar firesc, ci vital, este acum catalogat de conducerea companiei drept „o povară”. Când spui Poștă, spui scrisori, facturi, pensii. Dar în 2025 Poșta spune altceva: bani. Mai precis, lipsa lor sau cel puțin lipsa profitului pe care l-ar dori.

O povară redenumită strategie

Directorul general al companiei, Valentin Ștefan, spune răspicat că distribuirea pensiilor și a ajutoarelor sociale nu mai este un business sustenabil. Costurile sunt uriașe, spune acesta, iar compania ar prefera să scape de responsabilitate și să arunce serviciul în piață, la licitație deschisă. Tradus: Poșta nu mai vrea acest rol care îi definește istoria, identitatea și percepția publică.

Ștefan explică, cu o sinceritate brutală, că ducerea pensiilor implică investiții scumpe în sisteme de siguranță, butoane de panică, seifuri, monitorizare, flote și centre de procesare a numerarului. În mod ironic, Poșta Română deține unele dintre cele mai mari centre de procesare a cash-ului din țară — peste bănci și firme specializate — dar tot ea plânge după costurile pe care trebuie să le suporte pentru acest privilegiu.

Dar aici apare întrebarea pe care puțini o rostesc: dacă e atât de greu, cum se face că Poșta Română e, în mod inexplicabil, una dintre cele mai profitabile companii ale statului? Cu o cifră de afaceri de 1,78 miliarde de lei în 2024 și un profit record de 85,3 milioane de lei — în creștere de aproape 400% față de anul anterior — compania pare tot mai puțin victima și tot mai mult un actor care încearcă să-și cosmetizeze strategia.

În mod evident, bani există. Dar Poșta, aflată în valul modernizării și eficientizării, preferă să taie serviciile care nu îi cresc marjele, chiar dacă acelea sunt esențiale pentru sute de mii de români vârstnici. O lecție de capitalism în forma sa cea mai tăioasă, servită de o companie de stat.

Când privatul bate la ușă

Transferul acestui serviciu către o companie privată nu ar fi, teoretic, un dezastru. Problema este însă acel uriaș „dacă” privind supravegherea statului. Cine garantează că seniorii țării nu vor fi puși la mâna unei firme interesate doar de profitul trimestrial? Și ce se întâmplă într-o țară unde reforma pensiilor se schimbă de la o lună la alta, iar veniturile vârstnicilor sunt deja la limita supraviețuirii?

În acest context, banii pe care Poșta îi primește de la Ministerul Muncii pentru distribuirea pensiilor devin un punct sensibil. Vorbim de 60 de milioane de lei pe lună. Dar, după cum explică directorul general, 20% din această sumă se întoarce imediat la stat prin costuri de achiziție a numerarului. Un fel de du-te-vino financiar în care banii fac turul complet al instituțiilor publice ca într-un circuit de artificii contabile.

Ștefan insistă că nu Poșta „înghite” acești bani. Doar îi mută dintr-un buzunar al statului în altul. În acest tablou grotesc, compania ajunge să cumpere 5% din masa monetară a țării în fiecare lună pentru a putea plăti pensiile cash. Pare mai degrabă o piesă absurdă de teatru financiar decât un serviciu public.

Unde tragem linia?

Statul, prin acest aranjament circular, pare să-și alimenteze propriile buzunare în timp ce se plânge de costuri. Dar discuția reală nu este despre fluxurile de numerar, ci despre responsabilitate. Scopul Poștei nu e doar să genereze profit. Misiunea ei e să ofere servicii de bază tuturor românilor, inclusiv — și mai ales — celor vulnerabili.

Trăim în plină austeritate, iar fiecare leu al companiilor de stat e vânat pentru a acoperi un deficit care crește amenințător. Dar întrebarea fundamentală rămâne: pe cine aruncăm peste bord pentru a salva bugetul? Cât valorează, în ochii statului, confortul unui pensionar care a muncit 40 de ani și acum așteaptă un salariu întârziat in ultimii ani ai vieții?

Digitalizarea ar fi soluția. Un sistem prin care pensiile ajung direct în conturi, fără cash, fără transport, fără riscuri. Dar educarea digitală a seniorilor nu se numără printre prioritățile Guvernului. Nici nu a fost vreodată. Cu atât mai puțin a celor din mediul rural.

Așa că vârstnicii României rămân iar în zona gri dintre două lumi: una veche, în care poștașul venea la ușa lor, și una nouă, în care nu mai sunt siguri cine va veni, când va veni sau dacă va mai veni cineva. Între eficiență și responsabilitate, între profit și obligație publică, statul pare iar pregătit să aleagă varianta care costă cel mai puțin — și doare cel mai mult.

Până atunci, seniorii țării privesc neputincioși cum deciziile se iau peste capul lor, sperând, poate naiv, că măcar o dată cineva va pune interesul lor mai presus de calculele bugetare.