AUTISMUL LA ŞCOALĂ. "În Constanţa, păzeam copilul în pauze. În Anglia, este fericit şi învaţă să fie independent!"

Numărul copiilor cu tulburări din spectrul autist, cu ADHD sau cu alte nevoi speciale este în creștere. Este o realitate. Pe hârtie, acestor copii le este asigurat sprijin pentru integrarea în mediul școlar. În realitate, sunt puțini profesori de sprijin, programa școlară este adaptată pentru anii de studii, nu și pentru examene, iar părinții sunt nevoiți să scoată din buzunar sume astronomice, căci pentru ca rezultatele să se vadă, este nevoie să plătească însoțitori și să facă terapie în privat.

Numărul copiilor cu tulburări din spectrul autist, cu tulburări de deficit de atenție și hiperactivitate (ADHD) sau cu alte nevoi speciale este în creștere. Dincolo de aprigele controverse legate de cauzele care duc la apariția deficiențelor – sunt sau nu cauzate de vaccinuri, de intoxicația cu mercur, de intoleranțe alimentare sau au origine genetică – înmulțirea numărului copiilor care au nevoie de sprijin, de ajutor specializat pentru a se integra în societatea în care trăim este o realitate.

Primul pas spre integrare îl reprezintă, cum este și normal, integrarea în mediul școlar. Dezideratul oricărui părinte cu copil atipic este ca acesta să fie integrat în învățământul de masă. Să crească alături de copiii din cartier, să fie acceptat de aceștia, să își facă prieteni, să învețe – atât cât poate! – materiile predate în școală, să ajungă să fie independent, să aibă o viață. Ce se face, însă, concret, pentru integrarea acestor copii în învățământ? Care este sprijinul pe care îl primesc?

În ultimii ani, și în țara noastră, s-au făcut pași importanți spre ajutarea acestor copii și a familiilor lor. Există legislație care ilustrează faptul că România și-a luat angajamentul ca persoanele cu nevoi speciale să nu fie discriminate, marginalizate sau excluse, inclusiv în învățământ.

În urmă cu aproximativ o lună, inclusiv reprezentanții Ministerului Educației subliniau acest aspect, într-un comunicat de presă, transmis după ce ministrul Ecaterina Andronescu a făcut o declarație controversată, din care reieșea că elevii cu nevoi speciale ar putea fi grupați în clase separate, în care să primească îndrumarea de care au nevoie. De la ce este scris pe hârtie, în lege, și până la realitatea cu care se confruntă părinții, zi de zi, este însă cale lungă. O cale care demonstrează că mai sunt multe de făcut, inclusiv de schimbat mentalități.

În județul Constanța, un profesor de sprijin are în responsabilitate 15 copii!

În legislație și în mediul școlar, se vorbește despre copii cu cerințe educaționale speciale (CES). Primul pas pentru ca statul să le acorde sprijinul de care au nevoie este adresarea către comisia de la nivelul Centrului Județean de Resurse si Asistență Educațională Constanța, în vederea obținerii unui certificat de orientare școlară. Ulterior obținerii respectivului act, copilul poate beneficia de diverse servicii educaționale: programă școlară adaptată, profesor de sprijin, terapie pentru tulburările de limbaj, consiliere psihopedagogică etc.

În teorie, totul este frumos. În realitate... nici statul nu asigură suficiente resurse financiare pentru a acorda sprijinul necesar tuturor copiilor cu CES, nici societatea nu este dispusă să îi accepte.

În prezent, potrivit reprezentanților Inspectoratului Școlar Județean Constanța (ISJ) Constanța, în învățământul de masă din județul Constanța sunt integrați aproximativ 1200 de elevi. „Dintre aceștia, 460 de elevi beneficiază de profesor de sprijin, dintre care 22 sunt angajați ai Centrului Județean de Resurse si Asistență Educațională Constanța (CJRAE), care oferă servicii pentru 344 de elevi, iar șapte sunt angajați ai Centrului Școlar de Educație Inclusivă „Delfinul”, care oferă servicii pentru 116 elevi”, ne-au precizat reprezentanții ISJ Constanța.

Altfel spus, în medie, sunt peste doi copii cu cerințe educaționale speciale în fiecare școală din județ și doar 22 de profesori de sprijini, care sunt nevoiți să se deplaseze de la o școală la alta, inclusiv în județ. Câteodată, vorbim despre zeci de kilometri parcurși pe zi pentru ca profesorul de sprijin să petreacă doar o oră sau două cu copilul pe care îl are în grijă. Foarte puțin comparativ cu ceea ce au nevoie acești copii.

„Sunt puțini profesori de sprijin, răspund de aproximativ 15 copii fiecare și se deplasează în tot județul. Merg la fiecare copil o dată sau de două ori pe săptămână, câte o oră sau două, în special la materiale de examen, precum româna sau matematica. Acești profesori de sprijin lucrează cu copilul, îl promptează: să deschidă cartea, să scoată caietul, să scrie. Sunt copii care își pierd atenția foarte repede și au nevoie să fie cineva lângă ei să le atragă atenția. Sau să le explice cerințele unei probleme astfel încât să o înțeleagă”, spun reprezentanții CJRAE Constanța. O oră sau două pe săptămână este, însă, prea puțin, pentru ceea ce au nevoie copiii cu CES.

În aceste condiții, părinții au posibilitatea să fie ei însoțitori ai copiilor sau să angajeze alte persoane. De altfel, în momentul în care se completează formularul pentru certificatul de orientare școlară, părinții stipulează dacă îi vor însoți pe cei mici la școală sau dacă solicită profesor de sprijin.

Programă școlară adaptată, dar aceeași materie la examene!

Un alt sprijin pe care îl oferă statul este programa școlară adaptată. În prezent, având în vedere că în toate școlile sunt elevi cu astfel de necesități, profesorii sunt sprijinți să adapteze programa școlară astfel încât să fie pe înțelesul și capacitatea de asimilare a elevilor cu nevoi speciale.

Ceea ce înseamnă, însă, cunoștințe mai puține, ceea ce nu îi ajută în momentul în care ajung la examenul de evaluare națională sau la bacalaureat. Căci, în cazul examenelor, copiii cu CES nu beneficiază de subiecte diferite, ci doar de o oră în plus de examinare.

Pe de altă parte, sunt întâlnite și cazurile în care părinții nu sunt receptivi, nu înțeleg că copilul lor are o problemă și are nevoie de sprijin. „Sunt cazuri în care profesorii se confruntă cu lipsa sprijinului familiilor”, ne-au transmis reprezentanții ISJ Constanța. De exemplu, este o practică frecvent întâlnită ca minorii cu CES să intre în atenția CJRAE abia la începutul clasei I, căci părinții nu vin spre ei de la grădiniță.

Existența profesorului de sprijin, a programei adaptate nu ajută decât într-o mică măsură copilul cu CES. Esențială este, după cum au arătat atât reprezentanții ISJ Constanța, cât și cei ai CJRAE, terapia de specialitate. Iar în general, această terapie este asigurată în mediul privat, ceea ce implică costuri considerabile pentru părinți.

„În școala din Constanța i se preda religia. De ce? El nu știe nici să treacă strada singur!”

Constănțeanca Mihaela Oprea este mămica unui băiat cu autism și a experimentat atât ce înseamnă școală în România, în Constanța, pentru un copil cu cerințe educaționale speciale și cum este abordată educația pentru acești copii în Marea Britanie. Mihai a fost diagnosticat cu autism sever la vârsta de cinci ani și după ani de terapie, la vârsta de nouă ani, în 2012, a început să meargă la școală, mai exact la un centru școlar de educație inclusivă din orașul nostru. „Așa cerea legea, să meargă la școală. Eu nu l-aș fi dus deloc. A mers acolo până în mai 2015”, își amintește constănțeanca. Un copil non verbal, dar extrem de activ și de curios.

„Pentru noi, școala specială a fost un mare stres psihic, atât pentru mine, cât și pentru Mihai. În primul rând, deși eram într-o școală specială, fiind copii cu diverse dizabilități, nu doar autism, copiii nu beneficiau de îngrijitori pe timpul pauzelor. Noi, părinții, stăteam la școală pentru a avea grijă de ei în timpul pauzelor. De exemplu, Mihai, dacă găsește o poartă sau o ușă deschisă, fuge. Imaginează-ți cum ar fi să lași un copil ca el nesupravegheat pe timpul pauzei...

În mod evident, Mihai nu mergea cu plăcere la școală. Deși am avut norocul să avem cadre didactice care își făceau meseria cu dedicație. Cu toate acestea, lui Mihai nu îi făcea plăcere. Cu știu cum se desfășurau orele, pentru că nu aveam acces. La început chiar m-am oferit să stau cu el în clasă, până să adaptează, dar am fost refuzată.

Ce m-a surprins a fost faptul că Mihai avea ore de matematică și de religie – lucru de care am fost revoltată, în condițiile în care copilul meu nu era și nu este capabil să treacă strada singur, făcea ore de religie. Dar, așa prevedea programa, probabil niște bani trebuiau să mai ajungă în niște buzunare.

Relația cu școala, cu profesorii, era una ok, în limitele bunului simț. Dar e drept, nici nu mai călcam prea mult pe la școală. După vreo câteva zile petrecute în școală cu Mihai, când în timpul orelor stăteam pe la garduri, pentru a putea avea grijă de el în pauze, am cedat psihic. Mă încărcam cu prea multe lucruri negative. Am ajuns la Urgența Spitalului Județean suspectă de AVC la nici 35 de ani. Am zis că trebuie să am grijă de sănătatea mea mentală, pentru a putea avea grijă de copilul meu. Așa că am preferat că găsesc pe cineva să stea cu Mihai la școală cele patru ore.

Cât despre progrese, nu aș putea să spun că a învățat la școală, pentru că în paralel mergeam la terapie. Îmi amintesc însă de multă frustrare, de supărare, de crize, pentru că, așa cum am spus, nu mergea cu plăcere la școală”, a povestit Mihaela Oprea pentru „Replica de Constanța”.

„În Anglia, Mihai este fericit la școală iar progresele se văd!”

În 2015, familia a decis să plece în Marea Britanie, unde au găsit un sistem educativ îndreptat într-adevăr spre copilul cu cerințe educaționale speciale.

„Cred că a fost cel mai bun lucru făcut pentru Mihai, în toți anii aceștia, cu toate sacrificiile făcute. Nu ne-a fost deloc ușor, dar nu există termen de comparație!

Mihai este fericit! Da, am un copil fericit, merge cu drag la școală, câteodată și în vacanță se trezește dimineață, îmi arată hainele și încălțâminte să îl pregătesc pentru școală. El nu realizează când este vacanță.

Inițial, i-au făcut tot felul de evaluări, de către medici, psihologi, asistenți sociali. Am vizitat școli – da, aici vizitezi școlile și apoi decizi ce este mai bun pentru copilul tău. Eu am mers pe mâna lor, nu aveam termen de comparație, așa că Mihai a fost înscris la o școală pentru copii cu autism înalt funcțional.

În condițiile în care Mihai are autism sever, nu vorbește, nu scrie, nu are răbdare să stea prea mult la masa de lucru. Deși le-am spus că locul lui Mihai nu este acolo, mi-au răspuns că toți copiii au dreptul la șanse egale și că trebuie să încerce și această variantă. Asta se întâmpla în noiembrie 2015. Mihai a stat o lună în respectiva școală, căci clar nu avea cum să se integreze și să fie fericit acolo.

Ulterior, am luat-o de la capăt. Am găsit școala potrivită pentru Mihai, o școală pentru copii cu dificultăți severe de învățare. Nu am început imediat, ci integrarea lui s-a făcut treptat, până a început școala veneau de la școală acasă, de două ori pe săptămână, să îl cunoască pe Mihai și necesitățile lui. Nu a început școala până nu i-au găsit o persoana vorbitoare de limba română, pentru ca acomodarea să fie mai ușoară. După ce am găsit persoana potrivită petreceau timp acasă sau în parc, pentru a se cunoaște cât mai bine.

La fel, înainte de a începe școala, s-a făcut un plan de acțiune pentru Mihai și s-a stabilit ce obiective urmează să fie urmărite. În februarie 2016 a început să meargă la școală, iar de atunci an de an se revizuiește acest plan. În fiecare an, Mihai are control la ochi și dantură. Este un copil non verbal, nu ne poate spune dacă îl doare. În școală sunt realizate controalele, există cabinet medical, cu trei – patru asistente care sunt tot timpul acolo, pregătite să intervină.

Mihai face terapii adecvate, în cadrul școlii, căci se urmărește obținerea unei independențe cât mai mari, pentru a reuși să își ducă traiul de zi cu zi. Eu nu voi trăi veșnic, deși cea mai mare dorință a mea în ceea ce îl privește pe Mihai – da, știu, sună dramatic, dar asta simt! – este să trăiesc cu o zi mai mult decât el!

Mihai învață să își gătească, merg la shopping, face înot, toate în cadrul școlii. Are mereu o persoană în spatele lui, pentru a-l îndruma și supraveghea.

Progresele sunt vizibile! Mihai care este un mâncău a învățat să nu mai ia din farfuria celuilalt – cel puțin la școală, acasă mai avem de lucrat la aspectul acesta!; dacă înainte stătea la masa de lucru cinci minute, acum stă 20 de minute.

Primăria îi asigură inclusiv transportul dintre casă și școală. Să îl vezi dimineața, cum se uită pe geam, să vadă dacă a venit mașina. Iar pentru că transportul lui nu se poate face fără însoțitor, i se asigură transport cu un autoturism, în care este el, șoferul și însoțitorul.

Zilnic comunic cu profesorul de caz de la școală, cu însoțitorul (umbra), prin mesaje. Este un caiet la școală în care scriem tot.

A progresat enorm. Acum a învățat și o mare parte din limbajul semnelor. Înțelege engleza – atât cât se vorbește cu el în clasă. Iar după primul an de școală aici nu a mai avut însoțitor român”, a povestit pentru „Replica de Constanța” constănțeanca Mihaela Oprea.

Diferențele sunt enorme. Iar dacă mai spunem că Anglia cheltuiește, pe an, în jur de 25.000 de lire pentru un copil cu dizabilități, se înțelege și de ce această diferență!

Întrebată ce ar schimba la sistemul educativ din România și modul cum sunt integrați copiii cu cerințe speciale, Mihaela Oprea a subliniat: „TOTUL. Îmi este teamă că lucrurile nu merg în direcția potrivită nici pentru cei fără dizabilități, darămite pentru cei cu nevoi speciale. În România, dizabilitatea se ascunde sub preș și este trist!”.

Florentina BOZÎNTAN