În vizită la Complexul de Servicii Comunitare ‘Cristina’ din Constanţa

‘ACASĂ’ la copii cu dizabilităţi GRAVE. Locul unde înveţi să zâmbeşti când sufletul plânge!

Culoare, multe jucării, animăluțe și glasuri de copii veseli ne întâmpină de cum pășim în Complexul de Servicii Comunitare „Cristina” din municipiul Constanța. Aici este „acasă” pentru 53 de copii, toți cu deficiențe neuropsihice și/sau locomotorii dintre cele mai grave. Te-ai aștepta ca boala – mai ales că este vorba despre afecțiuni incurabile, care fac ca micuții beneficiari să aibă nevoie de îngrijiri speciale în permanență! – să facă din acest loc un loc trist, cu aer de spital.

Departe de realitate! Pe holurile largi și lungi, singurele care amintesc de faptul că ne aflăm, totuși, într-un centru construit pe vremea comunismului, întâlnim oameni calzi, copii zâmbitori și la fel de multă culoare. Căci Complexul de Servicii Comunitare „Cristina” nu pare a fi o „casă de copii”, ci „acasă” pentru „copiii noștri”, după cum vorbesc angajatele despre micuții beneficiari.

Complexul de Servicii Comunitare „Cristina” este unul dintre centrele de plasament din subordinea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, de pe raza municipiului Constanța. Are un statut puțin diferit, prin natura serviciilor pe care le oferă: aici sunt găzduiți copii cu probleme serioase de sănătate, cu deficiențe neuropsihice și locomotorii, cu diagnostice greu de pronunțat și de ținut minte de mulți dintre noi.

În prezent, sunt 53 de copii internați, cu vârste între 11 luni și 18 ani și alți 42 de copii, din familii, care vin la terapie la centrul de zi. Sunt micuți cu boli grele, pe românește fie spus, unele țintuindu-i pe micuți la pat sau într-un scaun cu rotile. Sunt copii cu dificultăți de mobilitate, cu retard în diverse stadii; unii cu dificultăți de comunicare și relaționare cu cei din jur, alții cu tendințe de automutilare și agresivitate.

Altfel spus, sunt copilași care au nevoie în permanență de îngrijiri speciale. Sunt, inclusiv, copii cărora li s-au dat puține șanse că vor merge vreodată sau că vor supraviețui. Dar astăzi merg, zâmbesc și râd și comunică cu cei din jur, așa cum pot.

În 2017, Complexul de Servicii Comunitare „Cristina” a fost în atenția opiniei publice după ce reprezentanții Protecției Consumatorilor Constanța au descoperit în blocul alimentar destule deficiențe: era nevoie de renovare, alimentele nu erau păstrate la temperatura potrivită, iar gândacii și șoarecii își făceau simțită prezența.

Controlul Protecției Consumatorilor Constanța venea după ce, în anul anterior, cei de la Avocatul Poporului făceau un raport în care relatau despre lipsa igienei, despre lipsa de culoare din dormitoare și multe altele. La începutul lui 2018, un alt scandal aducea complexul în atenția mass-media: în momentul în care a fost demisă, Ghiunur Veli, fostă șefă a centrului, justifica neajunsurile care i se imputau prin neimplicarea DGASPC Constanța.

Dar „omul sfințește locul” spune o zicală din bătrâni, iar ceea ce găsesc, în prezent, cei care trec pragul Complexului de Servicii Comunitare „Cristina” o dovedește.

Cezara Popescu: „Nevoile lor nu sunt atât de diferite de nevoile copiilor noștri”

Încă de la intrare, iese în evidență peretele acoperit cu un tapet cu motive marine și imagini din desene animate, ce are darul să înveselească locul - și câteva animăluțe: porcușori de Guineea, un acvariu cu pești, o broască țestoasă și câteva păsări. Sunt mici detalii, care îi bucură însă pe copii, consideră actuala șefă a centrului, Cezara Popescu.

„Am încercat, cu tot colectivul, să venim cu idei pentru a face acest loc mai primitor. Aici nu este un centru, nu este un spital. Este casa lor și trebuie să se simtă bine aici”, ne spune Cezara Popescu.

Pe Cezara Popescu nu am găsit-o în birou. De altfel, nici nu este omul care să stea în spatele unui birou, cu nasul în hârtii. Este mai tot timpul în mișcare, prin centru, preocupându-se de cei mici. Iar atunci când stă locului, ușa biroului este mereu deschisă. Drept dovadă, nici bine nu am pornit reportofonul, că în ușă apare o fetiță, însoțită de una dintre angajate.

Intră cu zâmbetul pe buze și arată mândră ursulețul pe care-l plimbă în poșetuța ei. Se deplasează cu dificultate, dar nimeni nu mai bagă de seamă acest aspect. Este, dincolo de boala pe care o are, un copil frumos, căruia îi râd și ochii!

Iar acesta este un alt aspect pe care Cezara Popescu încearcă să-l promoveze: „Nevoile lor nu sunt atât de diferite de nevoile copiilor noștri”, mărturisește aceasta. De aceea, copiii se pot plimba în voie între module, locul este plin de jucării, dormitoarele sunt vesele, cu desene pe pereți, cu lenjeria paturilor viu colorată. Ba chiar au și denumiri predestinate: de exemplu, dormitoarele fetițelor sunt, de fapt, „Dormitorul prințeselor”, „Dormitorul fluturașilor” sau „Dormitorul florilor”.

Bolnavi sau nu, copiii au nevoie de brațe care să-i înconjoare!

Una dintre nevoile oricărui copil, fie că este unul cu probleme grave de sănătate sau unul tipic, este să iasă cât mai mult afară, la aer, să se plimbe cât mai mult și să cunoască cât mai mult din mediul înconjurător. De aceea, printre altele, Cezara Popescu a pus mult accent pe amenajarea curții complexului.

În fața centrului, vara este amenajat un părculeț unde se pot juca atât cei 53 de copii internați, cât și cei 42 de copii care vin la terapie (kinetoterapie, logopedie sau hidroterapie), în Centrul de zi, dar și copiii din vecini.

„Se vorbește atât de mult despre acceptare, despre integrare, în general, dar se fac atât de puține. Eu sunt un pic altfel, eu sunt pentru deschiderea către comunitate. Au venit părinți din vecini dacă se pot juca în părculeț, în cadrul complexului. Bineînțeles că se poate! Au venit elevi, studenți în vizită, s-au jucat cu copiii noștri, au desenat împreună, le-au prezentat piese de teatru. Dincolo de curățenie, de îngrijiri medicale, de hrană și îmbrăcăminte, este ceea ce au ei nevoie, să interacționeze cu alți copii, să fie acceptați și înțeleși”, spune șefa centrului.

De asemenea, indiferent că este un copil cu probleme de sănătate sau unul tipic, copilul are nevoie de afecțiune, să fie ținut în brațe. Așa că, la Complexul de Servicii Comunitare „Cristina”, angajatele sunt mame pentru fiecare dintre copii. „Sunt copii care și-au petrecut primii ani într-un pat de spital sau în familii unde au fost abuzați, în niște condiții de trai greu de imaginat.

Le lipsește afecțiunea, legănatul brațelor unei mame. Așa că noi asta facem. Eu sunt pentru a fi ținuți copiii mici în brațe. Spun unii că se învață astfel. Așa, și? Este copil, bineînțeles că vrea în brațe! Nu îmi place să aud copii plângând. Așa că ne-am obișnuit să ne facem treaba cu cei mici în brațe. În plus, am obținut sponsorizări, am adus scoici, balansoare, leagăne speciale pentru ei, pentru dizabilitățile pe care le au”, a mai mărturisit șefa centrului, Cezara Popescu.

Deși în scaun cu rotile, Bianca este o domnișoară cochetă. Oli este un spiriduș vesel

Nu este ușor să lucrezi cu acești micuți. Mai ales că nu sunt toate zilele numai zâmbete și bucurii. Sunt și zile în care cei mici au momente de furie, de autoagresare. Mai ales că, pe lângă problemele de sănătate, fiecare vine și cu un „bagaj” de traume psihologice, din familii care nu au știut sau nu au putut să le ofere grija de care au nevoie. Dar, așa cum a subliniat Cezara Popescu, cu perseverență și cu implicare, sunt depășite și momentele dificile.

Pe lângă diagnosticele greu de pronunțat, micuții au și povești triste de viață. Bianca este o frumoasă domnișoară de 18 ani, țintuită într-un scaun de rotile. O găsim alături de celelalte fetițe ale centrului. Râde când este întrebată când mai face mărgele. Este cochetă, și zâmbește fâsfâcit când remarcăm faptul că îi stă bine în bluzița și pantalonașii mov pe care-i poartă.

Își trece mâna afectată de boală prin păr și-și lasă privirea în jos. Este bine dispusă pentru că a vorbit pe Skype cu mama ei, aflată în prezent în închisoare. Este îndrăgită de toți angajații centrului, care o plimbă peste tot și încearcă să o implice în cât mai multe acvitități.

O altă micuță vedetă este Oli. Asemenea unui spiriduș, începe să țopăie și să strige cu veselie când intrăm pe ușa modului unde este acasă pentru ea. Cele patru module ale complexului sunt de fapt patru apartamente cu câte două dormitoare, o sufragerie și o bucătărie cu toate cele necesare traiului.

E drept, clădirea a fost construită pe vremea comunismului, în trecut a fost un centru-mamut, dar între timp a fost reamenajată astfel încât să nu mai aibă aerul acela rece și steril de „casă de copii”. Oli nu se sfiește să întindă mănuța ei micuță pentru a ne arăta casa ei. Nu poate să vorbească, de fapt comunică doar prin câteva sunete.

Și ea, precum alții, are o poveste tristă. Are retard, dificultăți de deplasare, nu are un ochi și când a fost luată din familie, era mușcată de șobolani. Din câte țin minte angajatele, micuța era folosită de familie la cerșit. Acum, fetița îi arată prin semne îngrijitoarei că vrea să i se pună o clămiță roșie în păr, să fie și ea cochetă pentru vizitatori.

Meme este unul dintre cei mai mici locatari ai complexului, la cei doi anișori și câteva luni pe care îi are. Primii doi ani din viață și i-a petrecut într-un pățut de spital; se știe deja că în spital, personalul fiind puțin, timp pentru a se ocupa și de copilașii abandonați nu este, astfel că Meme nu a prea fost luat în brațe și nici nu a avut cine să-l ajute să învețe să meargă.

Așa că, în urmă cu câteva luni, când a ajuns în complex, abia dacă știa să stea în fund. Boala este serioasă, așa micuț cum este, o mână de om, are ciroză și are nevoie urgentă de un transplant de ficat. Dar copilul care acum vine vesel spre brațele care se deschid în fața lui nu mai are nimic din cel care era în urmă cu jumătate de an.

Nici lui Edi, un băiețel blondin de cinci ani, nu i-au fost date prea multe șanse că va merge vreodată. Acum aproape că aleargă. Bineînțeles, ținut de mănuțe și ajutat de terapeuți sau de asistente, dar numai privindu-l cum pășește apăsat și încearcă să prindă viteză, ți se umple sufletul de bucurie. „El este mai mereu plin de ruj, la cât de des este pupat”, spune, în glumă, Cezara Popescu.

Nu duc lipsă de mâncare sau haine. Sunt copii și niciodată nu refuză partenerii de joacă!

Curățenie, culori vesele, copii zâmbitori pe care-i surprindem în orele de terapie, în încăperi pline de jucării. De altfel, când întrebăm de ce ar fi nevoie în cadrul complexului, Cezara Popescu ne răspunde prompt: materiale didactice și jucării.

„Nu pot spune că ne lipsește ceva. Dacă mă întrebați ce vreau, pot spune că întotdeauna este nevoie de materiale didactice pentru sălile de terapie și de jucării. Vin oameni și ne întreabă dacă să ne aducă dulciuri, mâncare sau altele. Dar avem. Am primit blender, storcător de fructe etc.

Cine spune că nu avem în centre ... nu știu ce să zic. Eu nu cred că banii sunt problema în centre. Noi, de exemplu, avem de toate. Ba chiar am mai adăugat o masă și o gustare pe zi în plus față de necesarul de anul trecut”, mărturisește Cezara Popescu.

Astfel că, cei care doresc să le facă o bucurie micuților încercați de soartă de la Complexul de Servicii Comunitare „Cristina”, mai ales că se apropie sărbătorile, să știe că nu de dulciuri duc lipsă neapărat. Ci au nevoie de jucării, de materiale didactice și, asemenea oricărui copil, de cât mai multe chipuri care să le zâmbească, de brațe care să-i înconjoare și oameni care să-și facă timp să se joace cu ei.

Florentina BOZÎNTAN

În ce HAL sunt ținuți copiii din centrele de plasament din Constanța. Acuzații GRAVE aduse de un om din interiorul sistemului!

RĂZBOI în Protecția Copilului Constanța: fost șef de centru de plasament, acuzat într-un dosar de fals în acte