Adrian Năstase ridică o problemă interesantă: De ce nu a beneficiat România de 'simpatia' Chinei

Fostul premier Adrian Năstase susține că România se putea bucura de o relație privilegiată cu China, dar autoritățile de la București au sabotat totul. Năstase consideră că acest sabotaj a venit pentru a nu-i supăra pe americani, dar în tot acest timp, chiar dacă sunt competitori, SUA și China au relații comerciale foarte bune.

Adrian Năstase

”Alianțele militare se încheie pentru a asigura protecția intereselor membrilor sai împotrivă unui sau unor adversari. În principiu, deci, exista un interes comun care determina formarea alianței. Spre exemplu, Mica înțelegere s-a format în 1921 și s-a consolidat în 1933 pentru apărarea celor trei tari – România, Cehoslovacia, Iugoslavia – împotrivă revizionismului maghiar de după Primul Război mondial. Pentru rațiuni anti-revizioniste s-a format și Înțelegerea balcanica, în 1934. Chiar și în cazul unor alianțe cu un număr mic de membri, dincolo de interesul comun/percepția comuna a pericolului, apar și se manifesta interese proprii ale aliaților. În cazul nostru, spre exemplu, acordul italo-iugoslav, sau cel iugoslavo-bulgar. Sau cel cehoslovaco-sovietic. Nu intru în amănunte.

În cazul unor alianțe militare cu rol global (și cu un număr mai important de membri), se pune întrebarea cum se determina pericolul principal și, implicit, adversarul/adversarii principali. În mod evident, actorul principal al alianței are rolul esențial în aceasta definire.

În cadrul Tratatului de la Varșovia, rolul principal în determinarea adversarului revenea Uniunii Sovietice. În funcție de circumstanțe, adversarul impus membrilor alianței erau SUA, Iugoslavia lui Tito, Cehoslovacia. Se știe, interesele României nu au coincis, în cadrul alianței, cu cele ale URSS. De aici, tensiunile și chiar riscul de a fi invadata în 1968.

Statele Unite, pe de alta parte, în cadrul NATO sau a altor alianțe, au determinat, în funcție de interesele proprii, adversarii conjuncturali, comuni, ai alianței din care făceau parte. Uniunea Sovietica, Cuba, Iran, Vietnam, Afganistan, Irak, Iugoslavia,Coreea de Nord, etc. au reprezentat adversari demonizați. Acum, alături de Rusia, a apărut, mai discret, și China.

Un rol important l-au avut și îl au doctrinele succesive asupra securității naționale din fiecare membru al alianței dar, în esență, cele din principalul actor al sau. Aceste doctrine sunt preluate, în linii generale, în doctrina alianței.

În ceea ce privește relația SUA/NATO cu Uniunea Sovietica/Rusia, aceasta a fost, în perioada post belică și după încheierea Războiului rece, o relație de „love and hate” („dragoste și ura”), o mare parte din aceasta perioada bazata pe împărțirea sferelor de influenta (așa se explica de ce SUA nu au ripostat la ocuparea Cehoslovaciei de către sovietici). Și în 1989, zona Europei de Est părea să rămână rezervata Uniunii Sovietice. Îmi aduc aminte de declarația secretarului se stat american, James Baker, din decembrie 1989, care spunea că SUA nu ar avea nimic împotrivă dacă Uniunea Sovietica ar intra în Romania. A fost un efort politic deosebit pentru noi să fim acceptați, din a doua încercare, în NATO.

Ce vreau să subliniez – Romania nu se poate apară singura împotriva unor pericole majore. Diplomația românească a încercat, în permanenta, mai ales după Tratatul de la Trianon, să-și consolideze securitatea proprie prin participarea la proiecte de securitate colectiva, participarea la alianțe regionale sau globale, acorduri bilaterale cu vecini sau cu marile puteri. Așa am reușit să supraviețuim în istorie, la răscrucea marilor imperii.

Întrebarea pe care mi-o pun, tot mai serios în ultimii ani, este daca o tara de forță mijlocie din Alianță, cum este Romania, are dreptul să-și definească și anumite interese proprii nu doar să se plieze automat pe liniile politice stabilite de SUA/NATO.

În mod evident, SUA nu au avut de a face cu acțiunea revizionista constanta a Ungariei, nu au cunoscut relațiile istorice cu o entitate/tara cu mari excese naționaliste (Ucraina), nu au fost preocupate de expasionismul mesianic, milenar, al rușilor. Spre deosebire de noi.

Am citit recent o analiza realizata de Center for European Policy Analysis din Washington, intitulata „Interesele și influenta Partidului Comunist Chinez în Romania. Care sunt principalele canale de propaganda ale Beijingului în spațiul politic și mediatic romanesc”. Nu am reușit să aflu cine finanțează acel centru. Pare a fi un ONG, un reprezentant al societății civile. Evident, non-profit și independent. Raportul, alcătuit, probabil, pe baza unor informații de la diverse slugi stipendiate și de la „colaboratorii” ambasadei de la București. Nu are importanta. Sunt obișnuit cu lecțiile de „dimocrasi”, „anti-corapsin”, „state of law”, etc.

Înțeleg, China s-a dezvoltat prea repede și devin – pentru SUA – un adversar strategic și economic major. Rusia sângerează în Ucraina iar China beneficiază de criza din Europa (inclusiv de blocarea americanilor în conflictul din Estul Europei), de recesiunea globala, de evoluțiile din Asia/Pacific.

Totuși, hai să vedem care au fost și care sunt relațiile SUA cu noul adversar/dușman. La începutul anilor ’70, SUA au dorit să reia relațiile cu China. În acea perioada, Henry Kissinger a fost principalul lobbist pentru China. E adevărat, și Romania a avut un rol important în acea apropiere. Tot atât de adevărat, în 1968, China a făcut presiuni asupra URSS pentru a nu invada și Romania, după invadarea Cehoslovaciei.

Să vedem acum cum „au pedepsit”, ulterior, americanii „Partidul Comunist Chinez”. Voi da numai câteva cifre mai recente. În 2020, totalul schimburilor chino-americane a fost de 615 miliarde de dolari, China fiind cel mai important partener comercial al SUA. Conform Departamentului american al comerțului, exporturile de bunuri și servicii către „Partidul Comunist Chinez” sprijineau 758 000 de locuri de munca în SUA. Exporturile de bunuri americane în China au crescut în 2020 cu 549% fata de 2001 (înaintea intrării Chinei în WTO). Intre altele, în 2020, americanii au exportat 26 miliarde dolari produse agricole spre „Partidul Comunist Chinez”, China fiind cea mai importanta piață de desfacere pentru americani. Iar investițiile americane în tara „Partidului Comunist Chinez” au reprezentat, în 2020, 123 de miliarde de dolari, cu o creștere de aproape 10% fata de 2019.

Puteți compara aceste cifre cu cele privitoare la schimburile economice și la investițiile americane în România (5,8 miliarde euro).

Atunci când am semnat, în urma cu 30 de ani, Acordul comercial cu SUA, în calitate de ministru de externe, am sperat că Romania vă beneficia nu doar de sfaturi ci și de un sprijin financiar important pentru proiecte majore. Nu s-a întâmplat așa. Și din vina noastră. Autostrada Bechtel, blocata în 2005, de Băsescu și Berceanu, este un exemplu. În rest, comerț, imobiliare, Horeca, agricultura, servicii…Să adaug, energie electrica și termica, gaze – 0,9% din cele 5, 8 miliarde! Calculați singuri…

Este evident, China a devenit principalul competitor pentru SUA. E ușor de înțeles. Nu știm ce se vă întâmplă în 2030 sau în 2050 dar în ultimii ani puteam să folosim proiectele cu China pentru dezvoltarea României. Nu am reușit să beneficiem de simpatia pe care „Partidul Comunist Chinez” a avut-o pentru România, inclusiv după vizita mea din 2003, la Beijing, în condițiile epidemiei SARS din China. Alte țări au realizat, în acești ani, anumite proiecte, fiind în continuare membre ale NATO. Un exemplu este Ungaria. Dar și Croația. Altele au deschis linii aeriene până la Beijing. Am propus, ca premier, mai multe proiecte majore de infrastructură. Cred că putem fi „mândri”, că după 2005, toate au fost blocate. În timpul asta, realizam 10 km de autostradă pe an, asistăm cum cad podurile, acceptam că diverse ONG-uri să ne învețe că dacă lătram ideologic n-o să ne mai fie foame.

În concluzie, cred că e important să facem ce fac americanii și nu ce spun ei. Direct sau indirect.”, scrie Adrian Năstase, pe blogul personal.