Povestea Casei cu Lei: 125 de ani de artă, grandoare și istorie, în RUINE!

Este fără putință să te plimbi prin centrul istoric al Constanței și să nu ți se oprească privirea pe o clădire impunătoare, străjuită de patru lei superbi. Vorbim despre Casa cu Lei, o clădire-monument a orașului de la malul mării, ce continuă să uimească și să atragă privirile, chiar și în starea de degradare și uitare la care a fost condamnată. Sau, poate, tocmai din acest motiv...

A luat ființă în anul 1895, din dorința unui negustor armean pe nume Dicran Emirzian, după planurile arhitectului român Ion Berindei. Un simbol al arhitecturii neoclasice româneşti, această clădire clasează Constanţa pe un loc extrem de privilegiat. Casa înstaritului armean este situată la intersecția străzii Dianei cu Nicolae Titulescu și privea, la momentul construcției, direct spre piața centrală a Constanței Vechi. Imaginea pieței îi este ocupată, astăzi, de o construcție interbelică impunătoare și de un bloc comunist sumbru, ce a forțat ca intrarea principală pe strada Nicolae Titulescu să se facă printr-un gang sinistru.

De-a lungul istoriei, după ce Dicran Emirzian s-a mutat din reședința sa de la malul marii, această a devenit locuința mai multor personalități ale acelor vremuri. Primul a fost Lazăr Munteanu, un magistrat cu o pasiune vădită pentru artă. Legendele locale povestesc ca niște tablouri din camera lui Lazăr Munteanu și un geam deschis au aprins pasiunea pentru artă în sufletul armeanului Krikor Zambaccian, colecționar și critic de artă de origine armeană, având în muzeul din București o colecția de artă modernă românească și franceză, donată statului, care îi poartă numele.

Pe la începutul anilor `20, imediat după Primul Război Mondial, Casa cu Lei a fost transformată în sediu al unei bănci, urmând că în anii `70 să devină sediul unui faimos restaurant al locului.

Astăzi ferecată și împrejmuită cu niște benzi de avertizare, Casa cu Lei nu ne mai invită, ca pe constănțenii de odinioară, la visare, ci ne lasă prinși în realitatea care ne izbește pretutindeni, cea a abandonului și a delăsării celor ce ar fi putut schimbă soarta acestui martor, cândva boem, al veacului trecut.

Alina MATEI