Balerina Amalia Mîndruţiu: "Mă simt bine în pielea mea"

Artiştii din România sunt trataţi ca orice bugetar

Să fii balerin în România presupune un risc permanent. Deşi sunt încadraţi la rang de piloţi sau paraşutişti, meserii extrem de periculoase, artiştii care ne încântă sufletul şi privirea, nu au parte de o banală asigurare specială pentru picioare. Membrele inferioare sunt cele care îi ajută să pună în scenă operele marilor compozitori. Pentru ei picioarele sunt ceea ce pentru un pictor înseamnă mâinile. Cu toate acestea, statul român nu pune preţ pe valorile artistice naţionale şi chiar internaţionale. Nu le asigură decât CAS-ul, ca la orice bugetar de rând.

Dacă balerinilor din Budapesta li se acordă asigurare în caz de călătorie cu avionul, trenul, autobuzul, autoturism, ca pieton, precum şi în instituţia în care profesează, în România toate acestea sunt un vis. Muncesc non-stop pentru a răsfăţa publicul cu interpretarea lor fără cusur şi cu toate acestea nu sunt răsplătiţi la adevărata lor valoare. Dacă pleacă în străinătate, cu ocazia vreunui turneu, sunt mai apreciaţi şi mai respectaţi de guvernanţi. În România există oameni care confundă încă o balerină de operă cu o dansatoare de club. Mulţi nu ştiu câte ore de muncă, câte repetiţii sunt în spatele rolului pe care artistul îl interpretează, câte sacrificii, câte renunţări, câte frustrări. Dacă sunt căsătoriţi cu o persoană din acelaşi domeniu, pot fi înţeleşi, se găseşte un echilibru între viaţa personală şi cea profesională. Dacă nu, mariajele de obicei se destramă, pentru că balerinii nu prea au timp să stea acasă.

O ruptură de picior, tratată de coregraf cu prea puţină indulgenţă

Dintr-o simplă piruetă poţi ajunge pe patul de spital. Nu o spunem noi, ci artiştii dedicaţi trup şi suflet muncii lor. Artista Amalia Mîndruţiu a acceptat să dezvăluie în exclusivitate, pentru cotidianul "Replica" de Constanţa, detalii mai puţin cunoscute de publicul larg, dar care fac parte din viaţa unui balerin recunoscut internaţional. Pe vremea când îşi desfăşura activitatea la Cluj Napoca îşi aminteşte că, în timpul repetiţiilor, a alunecat pe o podea cerată, fracturându-şi un picior. Au urmat ore şi săptămâni de chin, mai precis şase săptămâni în care a trebuit să stea cu piciorul în ghips, acest lucru afectându-i serios mobilitatea, un lucru esenţial pentru o dansatoare. Când s-a întors în sala de repetiţii, la numai două zile după ce ghipsul a fost scos, coregraful a pus-o deja să danseze fără nici pic de menajament. Ca în orice meserie de performanţă, regulile sunt stricte şi se aplică la toată lumea indiferent de situaţie. Balerinele sunt aparent fragile, slabe, dar obişnuite cu un stil sever de viaţă, cu un program strict, cu reguli.

Motivaţie materială nu există. E doar satisfacţia de pe scenă

Ansamblurile de balet din România sunt parte integrantă a instituţiilor de stat. Prin urmare, angajaţii ansamblurilor sunt bugetari. Nu există o motivaţie materială. Satisfacţia e doar pe scenă şi bineînţeles de la public. "Satisfacţia e doar pe scenă, pentru că motivaţie materială nu există. Motivaţia e doar în noi, în dorinţa de a mulţumi publicul, iar minutele de aplauze ale acestuia, ne umple sufletul de bucurie. Mă simt bine în pielea mea. Dacă ar trebui să renunţ, aş face-o cu sufletul împăcat, pentru că am dansat şi am avut satisfacţii pe care alţii nu le-au avut", a declarat artista, pentru "Replica". Facem precizarea că Amalia Mîndruţiu este prim-solistă la Teatrul de Operă şi Balet "Oleg Danovski" din Constanţa. A început să facă balet de la vârsta de şase ani, în Cluj, unde şi-a început şi cariera. A dansat în "Albă ca zăpada", "Don Quijote", "Giselle", "Spărgătorul de nuci", "Mandarinul miraculos", "Agon", "Cenuşăreasa", "Ora de aur a Parisului", în care s-a pregătit cu prim-solistul şi tânărul coregraf Horaţiu Cherecheş. A venit în Constanţa de patru ani şi, de atunci, este foarte apreciată, atât de spectatori, cât şi de coregrafi datorită seriozităţii cu care îşi face munca.

Marieta ŞTEFAN