Poliomielita: tipuri, factori de risc, simptome, tratament

Poliomielita este o boală contagioasă provocată de un virus care atacă sistemul nervos și poate duce la paralizie permanentă sau chiar la deces. Grupa de vârstă cu cel mai mare risc de a contracta virusul este reprezentată de copiii sub 5 ani, scrie doc.ro.

Sursă foto: Shutterstock

Poliovirusul se transmite prin tuse, strănut, contactul cu fecale sau cu apă infectate. Cea mai bună metodă de prevenire a bolii este vaccinarea. Vaccinul polio a fost dezvoltat în 1953 și de atunci numărul de cazuri a început să scadă. Deși în multe țări boala nu mai există, virusul este încă activ în zone ale lumii în care nu s-au făcut campanii de imunizare.

Ce este poliomielita?

Poliomielita este o boală extrem de contagioasă, cauzată de virusul poliomielitic, care afectează în general copiii cu vârste sub 5 ani. Virusul invadează sistemul nervos și poate cauza paralizie totală în câteva ore de la infectare. Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, una din 200 de infecții cu poliovirusul duce la paralizie ireversibilă.

În multe zone ale lumii, infectarea cu acest virus nu mai are loc, datorită eforturilor globale în ceea ce privește vaccinarea (programul de eradicare globală s-a lansat în 1988), însă boala nu a dispărut, astfel încât mai apar cazuri în țările în care sistemul de imunizare a copiilor nu funcționează adecvat.

Regiunile în care boala nu mai există sunt Europa, America de Nord și de Sud, sudul Asiei și coasta de vest a Pacificului. Virusul persistă încă în zone precum Afghanistan, Pakistan și Nigeria. În România, ultimul caz de poliomielită a fost înregistrat în1992.

Tipuri de poliomielită

Poliomielita poate fi non-paralitică sau paralitică. De asemenea, o persoană care a învins boala se poate reinfecta după mai mulți ani și atunci apare sindromul post-polio.

Poliomielita non-paralitică

Poliomielita non-paralitică, cunoscută și sub numele de poliomielită abortivă, este acea formă de boală în care virusul nu intră în sistemul nervos și nu deteriorează neuronii.

Poliomielita paralitică

Circa 1% dintre cazurile de poliomielită sunt reprezentate de poliomielita paralitică. Această formă a bolii duce la paralizia coloanei vertebrale (poliomielită spinală), a trunchiului cerebral (poliomielită bulbară) sau a ambelor zone (poliomielită bulbospinală).

Sindromul post-polio

În unele cazuri, după ce o persoană a suferit de poliomielită și s-a recuperat, boala poate reapărea după o perioadă cuprinsă între 15 și 40 de ani. Se estimează că între 25 și 50% dintre persoanele care au supraviețuit poliomielitei pot să se confrunte cu sindromul post-polio.

Cauze și factori de risc poliomielită

Virusul poliomielitic este foarte contagios și se transmite cu ușurință de la o persoană la alta, trăind în gât și în intestine. Poliovirusul pătrunde în corp prin cavitatea bucală și se răspândește prin contacul cu fecalele unei persoane infectate sau cu particulele de salivă împrăștiate de o persoană infectată care tușește sau strănută.

Virusul poate trăi în fecalele unei persoane infectate timp de mai multe săptămâni și poate contamina sursele de apă și mâncarea în caz de condiții de trai precare. Nu doar persoanele bolnave, ci și cele asimptomatice pot transmite poliovirusul. Copiii mici, femeile însărcinate și persoanele cu sistem imunitar slăbit sunt categoriile cele mai susceptibile la a contracta virusul poliomielitic.

Simptome poliomielită

Cele mai multe persoane care se infectează cu poliovirusul nu au simptome vizibile. Aproximativ una din patru persoane va prezenta simptome asemănătoare gripei, care persistă 2-5 zile, după care dispar:

Durere în gât

Febră

Oboseală

Greață

Durere de cap

Durere de stomac.

Simptomele diferă în funcție de tipul de poliomielită.

- În caz de poliomielită non-paralitică, simptomele pot include febră, roșu în gât, oboseală, durere de cap, vărsături, meningită.

- În caz de poliomielită paralitică, simptomele inițiale sunt similare cu cele ale formei non-paralitice, dar după o săptămână încep să apară simptome mai grave precum pierderea reflexelor, spasme severe și durere musculară, pierderea forței musculare (membrele sunt moi și atârnă, de obicei doar pe o parte a corpului), paralizie bruscă (temporară sau permanentă), deformarea membrelor (în special zona șoldurilor, a picioarelor și a gleznelor). În 5-10% dintre cazurile de poliomielită paralitică, virusul atacă mușchii care contribuie la respirație, cauzând decesul.

- În caz de sindrom post-polio, simptomele frecvente sunt oboseala frecventă, slăbiciunea musculară și articulară continuă, durere musculară care se agravează, atrofia musculară, dificultăți la respirație și la înghițire, apneea în somn sau tulburări ale somnului legate de probleme respiratorii, toleranță scăzută la temperaturi mici, probleme de concentrare și memorie, depresie.

Un procent mic de persoane infectate cu poliovirus vor dezvolta simptome mai grave, cum ar fi parestezia (senzația de ace înfipte în picioare) sau meningita (infecție a învelișului coloanei vertebrale și al creierului). Paralizia este cel mai sever simptom asociat cu poliomielita, deoarece poate duce la invaliditate pentru tot restul vieții și deces prematur.

Diagnostic poliomielită

În general, medicii recunosc poliomielita după simptome precum rigiditatea gâtului și a spatelui, reflexe anormale și dificultățile la respirație și înghițire. Pentru a confirma diagnosticul, este necesară o mostră de secreții din gât, din fecale sau din lichidul incolor care înconjoară coloana vertebrală (fluidul cerebrospinal) care va fi testată pentru poliovirus.

Tratament poliomielită

Nu există tratament pentru poliomielită, medicii pot doar să recomande tratamente care să ușureze simptomele în timp ce infecția își urmează cursul. Printre acestea se numără odihnă la pat, antialgice, medicamente antispasm pentru relaxarea musculaturii, antibiotice pentru infecțiile de tract urinar, ventilatoare portabile pentru a contribui la o respirație mai ușoară, fizioterapie pentru a ușura mersul, prosoape calde pentru a ușura durerile musculare, reabilitare pulmonară pentru a crește rezistența plămânilor.

Prevenire poliomielită

Cea mai bună metodă de a preveni poliomielita este vaccinarea. Copiii ar trebui să fie vaccinați împotriva bolii conform calendarului de vaccinare.

- La vârsta de două luni se face vaccinul hexavalent (difteric, tetanic, pertussis acelular, poliomielitic trivalent inactivat, Haemophilus influenzae tip b, hepatitic B), intramuscular. Vaccinul oferă protecție împotriva difteriei, a tetanosului, a tusei convulsive, a poliomielitei, a bolilor cauzate de Haemophilus influenzae și a hepatitei B.

- La patru luni se face din nou vaccinul hexavalent.

- La 11 luni se face pentru a treia oară vaccinul hexavalent.

- La vârsta de 6 ani, copiii care au în antecedentele vaccinale o doză de DTPa la 4 ani vor fi vaccinați cu VPI (vaccinul polio inactivat) , iar cei care nu au în antecedentele vaccinale o doză de DPTa vor fi vaccinați cu DTPa-VPI (vaccin tetravalent).

- La vârsta de 8 ani, copiii care au în antecedentele vaccinale o doză de DTPa la 4 ani vor fi vaccinați cu VPI (copiii care nu au fost școlarizați în clasa pregătitoare).

Există trei tipuri sălbatice de poliovirus - tip 1, tip 2 și tip 3. Pentru a preveni îmbolnăvirea de orice formă de poliomielită, oamenii trebuie protejați împotriva tuturor celor trei tipuri de virus prin intermediul vaccinării.

Poliovirusul sălbatic de tip 2 a fost declarat eradicat în septembrie 2015, ultimul virus fiind detectat în India în 1999.

Poliovirusul sălbatic de tip 3 a fost declarat eradicat în octombrie 2019. A fost detectat ultima dată în noiembrie 2012.

În prezent, a rămas activ doar poliovirusul sălbatic de tip 1. Există două vaccinuri utilizate pentru a proteja împotriva poliomielitei: vaccinul polio inactivat și vaccinul polio oral.

Vaccinul polio inactivat (VPI)

Vaccinul polio inactivat (VPI sau IPV) protejează împotriva tuturor celor trei tipuri de poliovirus. Este produs din tulpini de poliovirus de tip sălbatic din fiecare serotip, care au fost inactivate (neutralizate) cu formalină. Ca vaccin injectabil, poate fi administrat singur sau în combinație cu alte vaccinuri (de exemplu, difterie, tetanos, pertussis, hepatita B).

În general, se administrează trei doze la distanță una față de alta pentru a genera niveluri adecvate de seroconversie, iar în majoritatea țărilor se adaugă o doză de rapel în timpul copilăriei târzii. IPV a fost utilizat cu succes în programele de eradicare a poliomielitei în câteva țări, în special în Scandinavia și Țările de Jos, dar până de curând majoritatea țărilor au folosit vaccinul oral împotriva poliomielitei.

VPI oferă imunitate serică împotriva tuturor celor trei tipuri de poliovirus, rezultând o protecție împotriva poliomielitei paralitice. Majoritatea studiilor indică faptul că gradul de imunitate din intestin este semnificativ mai mic decât cel oferit de vaccinul polio oral VPO sau OPV), deși această diferență poate fi mai puțin pronunțată în mucoasa faringiană. Evenimentele adverse după administrarea VPI sunt foarte ușoare și tranzitorii.

Vaccinul polio oral (VPO)

Vaccinul polio oral este utilizat în multe țări pentru a proteja împotriva formelor de poliomielită și a fost esențial pentru efortul de eradicare. Există diferite tipuri de vaccin oral împotriva poliovirusului care poate conține unul, o combinație de două sau toate cele trei tipuri diferite de vaccin atenuat sau slăbit. Fiecare are propriile avantaje și dezavantaje față de celelalte.

După ce poliovirusul sălbatic de tip 2 a fost declarat eradicat în 2015, s-a trecut de la VPO trivalent la CEL bivalent (bOPV). VPO trivalent conține toate cele trei tipuri de poliovirus, în timp ce bOPV conține doar poliovirus de tip 1 și 3. Această schimbare înseamnă că VPO nu mai protejează împotriva poliovirusului de tip 2.